Inverse, inverse, inverse...

Evident, weekend-ul m-a găsit din nou la noul meu proiect care părea destul de inabordabil cu o săptămână în urmă. De data asta, am schimbat tactica şi m-am dus prin spate, prin boscheţi, urzici şi alte vegetale care m-au taxat rapid pentru imprudenţa de a pătrunde pe teritoriul lor sacru, neperturbat decât de amenajatorul traseului. Ocazie cu care mi-am readus aminte de vremurile alpinistice, de rapeluri şi alte amaraje pe după copaci.

După 3 rapeluri am ajuns în top la “Painkiller” (total eronat, orientare zero) după care am reuşit totuşi să pendulez până la topul corect şi am început echiparea şi curăţarea traseului de sus în jos. Am curăţat lux partea finală, care teoretic nu ar trebui să pună probleme, am echipat traseul şi am spart complet priza lipită din ultimul crux, în locul ei rămânând absolut nimic, adică peretele exact cum a fost înainte.



Fiind încălzit bine, am dat un şut de verificare şi am reuşit să leg 3 bucle, până în prima inversă. Prima din cele 8 sau 9 câte sunt în total până la cel mai relevant punct de odihnă, unde cruxul este epuizat complet. Ştiu că sunt deficitar la inverse, dar mă lupt cu problema, pentru că altă soluţie nu există: inversele sunt relativ bune, picioare bune nu sunt, deci trebuie cuplat la maxim.

Per total am dat 4 suturi in 2 zile. Mai mult de 2 încercări relevante pe zi nu pot, din cauza necesarului fizic. Acum înţeleg vorba care o zisese Batîr la glumă odata lui Kojac – “la inverse şi bidoigt nu mă face nimeni”. Oricum, fiecare încercare îmi aduce câte un progres mic. Reuşesc să leg mai multe mişcări iar partea de start care e foarte fizică şi impusă e deja rezolvată cu succes.



Încercarea cea mai bună m-a dus dincolo de bucla 4, unde dacă reuşesc să controlez un picior mai fac fără probleme 3-4 mutări pe inverse şi dau... evident într-o inversă mai mare unde pot să încerc să mă recuperez un pic. Urmează cruxul cel mai dur unde trebuie să îi dau semidinamic la o aripă şi să ies (tura trecută nu prindeam aripa, acum am reuşit să fac pasul respectiv) evident aripa devenind inversă cu vreo 3 poziţii. După care e ieşirea pe o faţă căzută unde abordez două... inverse şi trebuie musai să cad cu piciorul pe o priză proastă şi să ies în sus pe prize proaste spre alte două... inverse. De unde a găsit Creatorul atâta răbdare să doteze peretele ăsta numai cu inverse, nu ştiu.

Cert e că acum, pot împărţi traseul în 5 zone: intrarea, care o leg deşi mă rupe (1), primul crux pe inverse (2), o inversă mai mare unde trebuie cumva să mă recuperez (3), cruxul semidinamic la aripă (4) şi ieşirea pe faţa căzută (5). Finalul nu se mai pune, e doar o problemă de atitudine şi de gestionare a punctelor bune de odihnă sau înaintare.

Momentan încă nu am reuşit să ajung la (3) dar ştiu care e eroarea şi cred că o pot rezolva. Dacă trec de punctul (4), există un moment scurt când, deşi sunt intrat pe cruxul final, pot reuşi să stau foarte bine pe picioare şi să mă calmez cumva. Oricum o eroare minoră de picior acolo este fatală, mai ales că simpla mişcare semidinamică imi ia peste 50% din forţele care le mai am în momentul respectiv.

E progres şi voi reveni în 3 săptămâni pentru a continua ce am început. După o pauză, adică un cantonament prelungit, în Antalya. Singurele chestii de care mi s-a cam acrit în Bicaz sunt dormitul pe jos, mâncarea la conservă şi paznicul de la Raza Soarelui care începe să mă facă la nervi cu glumele lui. Cam greu cu alternativele căci toate pensiunele sunt pline de cocalari peste weekend iar somnul în miros de mici şi cârnaţi condimentaţi cu muzică lăutărească sigur nu îmi vor oferi o determinare prea mare pentru căţărat la nivel maxim.

Sâmbătă plec, dacă voi avea internet voi scrie.

Euthanasia (7c+)

Faleza Ascunsă nu e o zonă foarte primitoare din Cheile Bicazului. În primul rând trebuie să ştii unde e localizată căci deşi se vede perfect din şosea sunt şanse maxime să treci pe lângă ea şi să o ignori. În al doilea rând trebuie să ai răbdare de fier şi să pândeşti zona în timpul verii când e uscată perfect. Şi nu în ultimul rând, trebuie să te duci foarte determinat acolo, căci nu prea e cale de compromis. Iar ca pas final, trebuie să descaţeri parapetul drumului şi să treci apa prin vad.

Un traseu relativ scurt (15 metri), parcurs pentru prima oară de Oliver Batîr în 2001 şi propus 7c, repetat tot de el în 2002 şi recotat 7c+. După care, ca mai multe alte trasee din Bicaz, a intrat în anonimat. Având ca o caracteristică de bază câteva prize destul de tăioase, traseul nu este foarte plăcut la abordare dar poate fi optimizat şi parcurs cu success dacă îţi protejezi anumite degete cu leucoplast. L-am mai încercat odată în 2007 (2 intrări) dar, deşi reuşisem să îmi imaginez un plan de parcurgere, ploaia nu mi-a permis să încerc să îl leg iar după aceea nu l-am mai prins uscat.

Anul acesta l-am pândit şi cu o săptămână în urmă aflasem că şi Vacă fusese pe acolo. M-am gândit că oricum grosul fusese curăţat cu un an înainte, poate mai frecase şi Vacă pe la prize deci ar fi trebuit să fie relativ curat. Evident, cu toată canicula din ultimele săptămâni, traseul era uscat aşa că am zis că merită să încerc să îl leg.

Traseul începe cu un pas de bloc mai de fizic din două săpate fiind urmat integral până sus de prize naturale. După plecare ieşi într-un loc unde poţi sta fără mâini. Din acel punct sunt fix 17 mişcări până în top, majoritatea mişcări lungi sau blocaje mari la prize destul de incomode şi tăioase iar finalul e superb, o mişcare semidinamică la o scursă relativ bună, plecând din două prize proaste.

Prima intrare mai mult pe bucle mi-a adus aminte de mişcările traseului şi în plus mi-a reconfirmat faptul că planul meu anterior părea a fi bun. N-am avut mult de curăţat, vremea era OK, aşa că am trecut la şuturi. A doua intrare a fost aproape perfectă dar am căzut sub top pentru că nu anticipasem faptul că mişcarea din planul meu era prea dură când veneai de jos. A treia încercare a fost perfectă, am modificat doar o priză de picior la mişcarea dinamică finală şi am legat ruta la limită. Probabil dacă aş fi încercat să potrivesc mai bine mâna sau poziţia unui picior cădeam, nu am reuşit deloc să mă recuperez între mişcări întrucât prizele mai bune sunt dureroase.



2nd ascent. Merită indiscutabil 7c+ şi mai mult e genul de traseu care nu te iartă iar la fiecare încercare ratată te macină mărunt. Fără determinare şi un pic de rezistenţă la durere nu cred că sunt şanse de success, pentru că paşii sunt destul de duri şi comasaţi pe o lungime mică. Oricum, superb!

A doua zi am mutat registrul tactic în faleza K2. Traseul “Burtoflex” (8a+), iarăşi parcurs doar de Oliver Batîr prin 2002, fără nici o încercare de repetare de atunci. Evident, un jeg maxim prin el care a necesitat o luptă dură de cucerire până la jumate. Partea bună e că deja am identificat o mare parte din crux şi am reuşit la a doua intrare să leg câteva secţiuni în top rope. Intrarea este extraordinar de dură pentru mine, un pasaj uşor de intrare urmat de faţa surplombantă ce are o serie de 8 prize din care 5 săpate cu bun simţ (absolut imposibil fără ele, peretele e neted). Acest pasaj te ridică brutal aproape 10 metri faţă de sol de unde faţa devine verticală şi încep cruxurile pe inverse urmate un pas de bloc sensibil la o aripă. Evident, picioare proaste de jos până aici, cu câteva excepţii.

Ce urmează e un moment tragic comic, o ridicare pe faţă căzută unde deşi sunt prize (proaste, dar sunt), deasupra unui spit tronează o priză lipită, un semn al neputinţei lui Stamate, unul din cei care încercase acest traseu în 2002. Această mini construcţie (Stamate avea răbdare, nu glumă...), care a fost foarte prost interpretată pe aici în respectiva perioadă mai ales că FA-ul s-a făcut fără respectivul monument arhitectural, consider că ar trebui înlăturată.

Data viitoare am să mă duc echipat cu un ciocan şi am să continui şi cu poveştile. Până atunci e cert că am un proiect pe listă şi că mai am cam 10 zile până plec la turci.

29

29. Bine că nu-i 30. Până atunci... sunt încă tânăr!