TOPO Cheile Bicazului (29.08.2008)

Am pus live o nouă versiune a topo-ului. Modificările cele mai importante sunt:

• am adăugat o nouă căsuţă în tabel intitulată "asigurări". Momentan această rubrică nu este populată decât la câteva trasee, dar în foarte scurt timp se va completa la majoritatea rutelor. Evident, se vor preciza numărul total de asigurări cu tot cu top
• am adăugat experimental (aştept păreri dacă e utilă sau nu) o nouă căsuţă în tabel intitulată "update". Pentru că numărul de rute este mare, de multe ori este dificil comparativ cu versiunea precedentă să îţi dai seama ce s-a modificat, aşa că aici se va preciza dacă există informaţie alterată (new route, new grade sau new info)
• sunt prezente câteva modificări de grade şi rute care nu erau menţionate în release-ul precedent

Ce ar mai fi de făcut:

• harta cu sectoarele din Chei - se lucrează
• de scris câteva rânduri despre acces, în special la sectoarele care nu sunt la drum
• poze în Şugău la traseele uşoare, pentru a diferenţia liniile
  

Idei:

• o listă de discuţii pe email unde cei subscrişi să fie notificaţi de noile versiuni ale topo-ului sau să contribuie cu informaţii

Orice părere utilă este acceptată aşa că nu vă sfiiţi să scrieţi la comentarii!

Lista traseelor de escaladă din Cheile Bicazului (29.08.2008)
DOWNLOAD

Burtoflex (8a+)

Deşi probabil la casele de pariuri eram cotat ca favorit, nu m-am dus la traseu cu ideea autosugestivă plastic intitulată “îmi iese sigur”. Deşi poate la unii funcţionează (uneori cu mari întârzieri), eu întotdeauna am preferat să aplic sistemul “totul pentru victorie”, mai ales când lucrurile sunt clare şi e doar o problemă de optimizare, coordonare şi decizie.

Tura asta am ajuns la traseu cu Kojac, pe care l-am simţit foarte aproape mai ales în timpul şutului final când am avut nevoie de toate încurajările posibile. Maestru în gestionarea prizelor ude, Costel m-a salvat de la una din cele mai grele probleme de la intrare reuşind să căptuşească interiorul bidoigt-ului de plecare în aşa fel încât balta din el a fost redusă la un minimum acceptabil.



Am avut nevoie de un singură intrare cu vreo 5 opriri pentru a exersa şi repeta mişcările şi implicit pentru a mă încălzi. Singurul aspect care îmi dădea de gândit era umiditatea care apăruse în aer şi în prizele de la finalul celui de-al treilea crux dar pe de altă parte eram convins că odată ajuns acolo voi găsi resursele mentale pentru a da forţa ieşirea din pasaj.

Temerile mele nu erau neîntemeiate căci la cel de-al doilea şut mi-a puşcat mâna în cel de-al doilea crux şi m-am reîntors la sol avertizat de faptul că trebuie să magneziez mult mai mult decât în încercările anterioare. Am stat cam 1 oră şi mi-am compus un plan de magneziat şi am trecut foarte decis la încercarea ce se va dovedi a fi cea finală.

Am evoluat impecabil şi cu o precizie maximă până în cruxul 3 unde, odată intrat în aripă, am simţit că mai sunt resurse pentru a continua la turaţie maximă. Aşa că am forţat în crux un blocaj bun, care mi-a permis să plasez cu dificultate dar controlat piciorul stâng pe acea priză care nu reuşisem să o ating în trecut şi am intrat în ultimele mişcări ale cruxului de pe faţa căzută.



Simţind că prizele umede nu îmi conferă certitudine prea mare iar încercarea de magneziere sau pauză însemna eşec, am dat totul din mine pentru cele 5 mişcări, am asigurat şi am dat ultima mişcare peste mână la baza fisurei ude. Pentru că trăisem o trântă de acolo la încălzire, am făcut pentru siguranţă o cheie şi am încercat să dau din blocaj în sus, spre priza salvatoare, moment în care m-a lăsat fizicul. Nu am reuşit mişcarea dar nici nu am căzut, căci cheia era foarte fermă şi nu eram dispus să cedez aşa uşor după tot efortul implicat.

Încurajările lui Kojac şi mintea limpede m-au făcut să reuşesc să înţepenesc şi 2 degete de la cealaltă mână deasupra cheii de stânga şi cu acest mic ajutor am reuşit să fac mişcarea (a muerte la propriu!) şi să ies pe teren uşor. Marşul spre victorie l-am făcut lent, nu mă mai grăbea nimeni, planul era foarte clar şi astfel după aproximativ 10 minute am punctat topul şi am dat drumul la robinetul euforic care era evident foarte greu de înţeles de către spectatorii de la bază.

2nd ascent, după 6 ani de la FA şi indiscutabil cel mai greu traseu care l-am parcurs până acum atât din punct de vedere al complexităţii cât şi al efortului fizic. Mă simt foarte bine, probabil sunt în cea mai bună formă în acest sezon şi nu intenţionez să reduc ritmul în acest moment.

Deşi poate ar fi trebuit să sărbătoresc mai mult această reuşită, nu am putut uita lucrurile ce s-au întâmplat în această săptămână şi am preferat seara să mă retrag cu Kojac şi Irina şi împreună să facem o vizită locului care ne va lega de cel care nu mai este printre noi. Viaţa va curge iremediabil înainte şi în timp vom începe poate fără voia noastră să uităm anumite lucruri bune sau rele, fapte şi poate chiar şi persoane. Dar dacă trecerea prin viaţă a cuiva nu a fost banală iar în urma lui rămâne un lucru palpabil ce va folosi altora, implicit oamenii îşi vor aduce aminte.

Din fericire pentru el şi implicit pentru noi, acest lucru materializat prin munca lui şi intitulat atât de dramatic şi real în acelaşi timp, există.

In memoriam Sebastian Verga

Când unul dintre ai noştri pleacă dintre noi nu este nimic de explicat sau de analizat. În lumea noastră atât de mică unde fiecare se ştie cu fiecare, nu există conceptul de “minutul 91” iar toate se opresc în loc pentru o clipă, când se plăteşte tributul.

Un om modest, sincer şi la locul lui, Sebastian a fost unul din cei care a menţinut o mişcare activă în cadrul clubului pe care l-a şi condus (Alpin Club Bacău). Practicant al mai multor ramuri ale alpinismului, s-a implicat activ şi în munca de amenajare şi reamenajare a traseelor de escaladă în zone cum ar fi Cheile Bicazului sau Sohodol.

Nu am fost apropiaţi dar momentele când drumurile noastre s-au intersectat au fost foarte plăcute şi păstrez amintiri frumoase de la concursurile de dry tooling/ice climbing din Răchiţele sau din timpul weekend-urilor din Bicaz.

Sufletul lui Sebastian a părăsit lumea noastră ieri 21.08.2008 pe creasta elveţiană a Matterhorn-ului. Odihneşte-te în pace Sebi şi îţi promit că mă voi gândi la tine când voi parcurge “Lacrimi şi Sfinţi”, în Raza Soarelui...

La trântă cu Burtoflexul

În cele 2 zile ale weekend-ului am reluat încercările în “Burtoflex”. Deşi trecuseră doar 3 săptămâni de la ultima intrare, am găsit traseul foarte murdar în partea inferioară şi un pic ud pe la anumite prize. Aşa că din nou am ales varianta rapelului prin spate, pentru preechiparea rutei şi curăţarea paşilor sensibili. O mare parte din semnele esenţiale dispăruseră aşa că am dat un şut la un nivel mai redus pentru a îmi reconfirma anumite poziţii de picior fără de care şansele de reuşită erau nule.

Prima priză din traseu, un bidoit parşiv, era ud şi am încercat în toate modurile posibile să-l usuc: cu şerveţele, cu hârtie igienică, cu magneziu. Orice variantă am ales, tot ud a rămas iar plecarea devenise mult mai grea pentru că fantasticul blocaj de la intrare se făcea acum mai mult pe o mână.

Şi totuşi, dacă tura trecută căzusem în dreptul buclei 4 la cea mai bună încercare, unde e un pas dificil de forţă, tura asta am stat mult mai bine. Cea de-a doua încercare a semnalat un nou progres, bucla 5, căzând dintr-o proastă gestionare a unui acroşeu cu vârful papucului, aspect care m-a determinat să modific planul pentru a trece mai repede prin zona respectivă. A treia încercare a zilei m-a răpus la bucla 6, după ce trecusem şi de mişcarea semidinamică de la aripă, intrasem în pasul sensibil de pe faţa căzută şi trebuia doar să mai plasez stângul pe o priză proastă (mişcare de super precizie, tensionat la maxim în două inverse incomode).

Am venit grămadă din acel punct, jumătate trist – jumătate bucuros. Trist că am fost atât de aproape de a intra în cruxul final pe care cred că îl pot gestiona şi obosit, bucuros pentru că abia în acest moment mi-am dat seama că am şanse reale la traseu. Singura problemă este să fiu în condiţii de maximă concentrare şi cu nivelul fizic la maxim, căci orice greşeală este iremediabilă pentru mine în acest traseu.

Motivat de acest semieşec, am preferat să aştept următoarea zi pentru alte încercări, sperând că odihna îmi va mări şansele de success – mai ales că începusem să simt câteva efecte de suprasolicitare. Dimineaţa m-am trezit cu ceva dureri la biceps şi la încheietura dintre antrebraţ şi braţ, efectele zilei trecute.

Revenit la faleză, m-am încălzit la bază şi am dat un şut de excepţie care a eşuat în acelaşi punct maximal atins în ziua precedentă. Dar spre deosebire de ziua trecută când simţeam că pierd forţă progresiv pe măsură ce urcam, acum m-am simţit perfect până în aripă după care am pierdut tot în 4-5 mutări şi din nou, nu am reuşit să fac acel plasament de picior. Mi-a fost clar că începe să mă lase fizicul de tot dar am zis să mai insist. La cea de-a doua încercare a zilei am călcat prost o priză laterală şi din nou am decolat pe bucla 3, probabil cea mai spectaculoasă trântă până acum din traseu. A fost primul semn de regres evident, aşa că am amânat încercarea următoare timp de o oră dar recuperarea nu a fost eficientă căci am căzut între buclele 4 şi 5.

Pentru că mai era destul timp, cât am mers să îl filez pe Ciprian la “Euthanasia” am luat o pauză de aproximativ 3 ore şi jumătate faţă de ultima tentativă. Am si aţipit puţin între timp dar degeaba. Există un prag fizic peste care dacă treci, nici pastilele, nici suplimentele, nici energizantele nu reuşesc să te mai repare să fii apt de efort. Şi totuşi, am dat încă un şut onorabil, căzând din aripă, între buclele 5 şi 6.

Acum ce să mai zic, azi e marţi şi am decis să mai fac o zi de pauză după ziua de ieri când cu greu m-am ridicat din pat. Niciodată nu m-am simţit atât de dărâmat fizic din cauza suprasolicitării, dar în acelaşi timp motivat la maxim pentru o nouă bătălie. Motivaţia este enormă ca niciodată iar fiecare eşec îmi arată micile greşeli şi îmi conturează trasa optimă printre primele 32 de mutări pe care trebuie să le leg... după care sunt sigur că rezist până sus.

E un traseu foarte greu, nu îmi e pe mână la anumite mişcări, mă domină şi tocmai de aia trebuie să îl fac. Până sâmbătă, mă învârt ca un tigru în cuşcă...

Geyikbayiri

Fiind recomandată ca una din cele mai importante zone de căţărat din Turcia, zona include multiple sectoare şi o multitudine de genuri pentru toate preferinţele. Pentru access, din oraşul Antalya urmaţi drumul spre Geyikbayiri, care este destul de evident pe hartă. Noi am mers cu GPS-ul şi fără prea mari peripeţii, înainte de a ajunge în orăşelul propriu-zis, am observat la un moment dat pe stânga o tablă care ne-a confirmat sosirea la destinaţie. Detalii despre zonă, access sau topo găsiţi aici, pe site-ul celor 3 germani care au dezvoltat zona. Topo-ul se găseşte şi de cumpărat, este foarte complex şi include şi celelalte zone de căţărat din Antalya. Costă cam 30 EUR.



Drumul pentru noi impunea un “marş de apropiere” de 200 km dus-întors care consuma cam 3 ore. Nu am avut altă opţiune mai aproape de noi aşa că ne-am obişnuit cu ideea, mergând în zonă de 6 ori. Singurul regret a fost legat de faptul că fiind vara (când căldura face ravagii), nu am putut căţăra decât în singurul sector care era complet la umbră – Trebenna West.



Primul aspect dificil cu care a trebuit să mă acomodez a fost umezeala din aer şi pentru a rezolva acest aspect am avut nevoie cam de 2 zile, perioadă în care am parcurs trasee uşoare până în 6c. După care, am ridicat ştacheta deşi mă lipeam foarte greu de genul de trasee, majoritatea cu strângeri la coloane iar unele dintre ele amenajate foarte aerisit şi chiar periculos pe alocuri.

Se simte o diferenţă între stilurile de amenajare ale celor care au bătut în zonă, unii alegând un stil normal care îţi permite să lucrezi traseele iar alţii amenajând foarte aerisit dar nu neapărat bine. Nu vreau să generalizez dar anumite trasee sunt chiar de evitat, într-unul chiar am trăit la maxim riscul de impact cu o coloană inferioară. Majoritea traseelor sunt echipate cu ancore chimice, care îţi oferă posibilitatea de a te retrage din absolut orice punct al traseului.

Traseele dificile au anumite porţiuni preechipate (buclele rămân în perete), aspect care îţi uşurează foarte mult retragerea şi recuperarea materialului propriu. De asemenea, traseele de la 7c+ în sus beneficiază de o amenajare foarte bună, în special pentru că probabil sunt şi foarte frecventate. Sunt multe trasee care au 2 top-uri intermediare şi implicit oferă posibilităţi de căţărare pentru toată lumea: 5c până la primul top, 7a până la al doilea, 7c pâna sus, etc.



Referitor la gradele din zonă, discuţiile sunt împărţite. Dacă la genul de prindere nu îmi permit să comentez pentru că nu am experienţă, la genul faţă traseele mi s-au părut subcotate cu măcar jumătate de grad francez iar acest aspect l-am observat şi pe 8a.nu unde în database-ul cu trasee foarte mulţi căţărători ofereau un grad superior decât cel prezentat în topo. Pe de altă parte sunt ferm convins că în ianuarie sau februarie condiţiile de căţărat sunt complet diferite din punct de vedere al umidităţii - aspect care poate influenţa catastrofal controlul prizelor de strângere şi poate implicit şi dificultatea anumitor pasaje.

În sectorul în care am fost noi era un singur traseu mai motivant de faţă, pe care l-am şi parcurs cu ceva eforturi în a patra zi – “Diplomatbereit”, un 7b mai greu :) Pentru că alte opţiuni similare nu mai aveam, am încercat rute mult mai tari dar nu am reuşit să gestionez corect dramaticele prize de strângere şi prin urmare nu am reuşit să leg trasee mai tari. Fiind convins că şanse mari de success la un traseu tare nu există şi colaborat cu faptul că în general acest concediu din Turcia nu prea mi-a oferit prea multe satisfacţii care să îmi permită să mă dedic liniştit căţăratului, în ultimele zile m-am dat la nivel redus încercând să mă menţin în formă şi în acelaşi timp să caut măcar o linie mai motivantă. Din păcate, nu am găsit-o nici măcar în ultima zi.



Per total, trebuie să fiu sincer şi să spun că nu prea mi-a plăcut în zonă dar sunt ferm convins că celelalte sectoare (unde erau comasate restul de 90% din trasee) probabil ofereau linii mult mai superbe, mai clare şi chiar mai bine amenajate. Chiar am observat sectoare cu feţe surplombante foarte apetisante, trasee lungi şi foarte complexe conform explicaţiilor din topo.

Sfaturi pentru cei care vor să meargă în zonă:

1. O combinaţie mare + căţărat este foarte dificil de gestionat deci probabil varianta cea mai bună rămâne avionul până în Antalya, transbordare până la Geyilbayiri (30 km) şi cazare în camping pentru o perioadă mai lungă. Toate astea, evident când e iarnă la noi.

2. Înainte de a ataca un traseu anume verificaţi în topo numărul de asigurări versus lungime. Există trasee care au 9 ancore pe 30 de metri sau 16 ancore pe 30 de metri şi sunt acelaşi grad sau gen. Este dificil de a lucra un traseu rar bătut mai ales dacă este foarte frecventat şi implicit meclemit.

3. Falezele care sunt uzual la soare au prizele mult mai curate şi neafectate de umiditatea prezentă în sectoarele la umbră.

4. Nu beţi apă din râu, nu e potabilă şi în plus la turci obiceiul de a deversa gunoaie sau dejecţii în apele curgătoare este foarte întâlnit.

Antalya în flăcări

Soarta mi-a oferit unul din cele mai dure spectacole ale naturii pe care le-am văzut vreodată. Timp de 6 zile, Antalya a fost la propriu în flăcări, regiunea fiind devastată de cel mai mare incendiu spontan din istorie. O luptă complet inegală între om şi natură, sate întregi rase de pe faţa pământului dar din fericire fără pierderi importante de vieţi umane.



Deşi totul a început relativ timid, într-o zi de joi, după două zile deja incendiul ajunsese la 20 de kilometri faţă de zona în care stăm. Zilnic, în timpul drumului către zona de căţărat, treceam prin acest infern unde soarele nu mai exista şi era vizibil cu ochiul liber ca în timpul eclipsei.





Incendiul a durat aproape o săptămână şi a implicat enorm de multe forţe terestre şi aeriene care mai mult au încercat să limiteze distrugerile şi să izoleze focul - căci de stins nu se punea problema. În anumite locuri, flăcările atingeau 20-25 de metri înălţime şi în aproximativ 15 minute defrişau complet un deal cu o suprafaţă impresionantă.





Pentru mine acesta a fost cel mai bun exemplu că suntem mici şi infimi în faţa naturii dezlănţuite.

Detalii pot fi citite aici.

Antalya

Deşi am plecat de acasă relativ relaxat şi cu ideea că o excursie în Turcia e un prilej bun de a împărtăşi o nouă experienţă culturală, recunosc că la prima vedere am avut un şoc destul de mare pentru că mă aşteptam să găsesc ceva similar cu ce apare prin broşurile agenţiilor de turism.



Comparativ cu litoralul românesc însă, Turcia este un mare plus dar stilul este relativ similar în ceea ce priveşte curăţenia şi amabilitatea personalului. Câteva din aspectele cele mai importante legate de o eventuală călătorie aici, ar fi:

1. Formalităţi vamale

Nu ştiu care e procedura pe aeroport, dar la trecerea uzuală de frontieră auto din Edirne este jale: mizerie, multiple controale peste controale (unele inutile), vameşi insipizi, timp pierdut. Durata medie de aşteptare este de 2 ore şi include control al paşapoartelor, control al actelor maşinii (jale dacă e luată în leasing), achiziţionare viză (10 EUR per persoană), verificare paşapoarte şi viză, control bagaje – toţi paşii la câte un ghişeu individual. Avantajul este că odată ieşit din vamă intri direct pe autostradă şi în 260 km eşti ajuns în Istanbul.

2. Traficul

Pare haotic la prima vedere dar în realitate este destul de ordonat. Regula de bază este să ai mare grijă ce se întâmplă în jurul tău întrucât majoritatea şoferilor nu semnalizează. Un alt aspect extraordinar de important este legat de modul de comportament la semafor: verde = treci, galben după verde = treci, roşu după galben = treci fără probleme timp de 3 până la 5 secunde. Nu faceţi greşeala să frânaţi pe galben sau dacă se face brusc roşu întrucât riscul de a fi lovit în spate e mare (toată lumea accelerează pe galben). De asemenea, la semafor se pleacă pe galben (altfel eşti claxonat puternic) dar nu se intră în intersecţie până când nu ies toţi cei care forţează pe roşu!

Pare dificil, dar după 3 zile te obişnuieşti şi te integrezi foarte uşor. În plus, turcii lasă tot timpul banda de lângă axul drumului liberă pentru depăşiri şi nu o ocupă abuziv. Nu se fac flash-uri decât pentru a semnaliza un radar, niciodată pentru a elibera o bandă. Vitezele legale sunt exact ca la noi dar nu le respectă nimeni şi totuşi în toată perioada cât am stat aici (parcurgând aproape 3.000 km) nu am văzut nici un accident auto. Radare mobile nu am văzut, detectorul este interzis prin lege iar amenda de aproximativ 2.000 EUR. Oricum, nu este necesar pentru că pur şi simplu nu prea am văzut poliţie pe drumuri, doar radare statice.

Autostrăzile sunt foarte ieftine (1-2 EUR) pentru suta de kilometri dar carburantul este destul de scump, cam 1,5 EUR/litru de motorină.



3. Cazarea

Sunt două variante: luaţi din ţară un pachet de servicii all-inclusive (care include avion, transfer la hotel, cazare, masă) la un hotel de 5 stele de unde practic nu prea părăseşti incinta întrucât ai tot ce îţi trebuie acolo (uneori şi magazine) sau vă faceţi o rezervare la un hotel şi vă descurcaţi cu restul. Avantajul în cazul metodei numărul doi este că vedeţi adevărata faţă a Turciei şi nu cea spălată care se vinde în pliante – unde totul este frumos, vesel şi albastru.

De cazat, ne-am cazat aici: www.hotellalepark.com, un loc pe care vi-l recomand cu căldură din prisma faptului ca este relativ select pentru cele 2 stele care le oferă, e foarte aproape de mare (100 metri) şi în plus au o bucătărie autohtonă foarte variată la preţuri modice.



4. Mâncarea

Evitaţi restaurantele cu tendinţă europeană pentru că au mâncare proastă la preţuri mari şi în plus nu respectă reţetele originale. Căutaţi restaurante mai mici şi autohtone şi încercaţi Testi Kebap sau Shaorma la lipie – chestii complet diferite faţă de ce se vinde pe la noi în ţară. În magazinele universale preţurile sunt relativ ca la noi, poate puţin mai mari la anumite tipuri de mărfuri. De asemenea, evitaţi să mâncaţi de pe marginea drumurilor de la comercianţii ambulanţi, evident din motive de igienă.

5. Magazinele

Dacă sunt magazine în Mall sau outlet-uri viaţa e simplă. În bazar însă, totul se negociază şi cu marje incredibil de mari de preţ. Poţi porni de exemplu de la un preţ de 140 de lire şi să achiziţionezi produsul în final cu 45 de lire fără a fi 100% convins că nu ai luat o ţeapă prea mare. În principiu trebuie să te gândeşti la preţul pe care ai fi tu dispus să îl oferi pe acel produs în România şi să încerci evident să îl iei la minim jumătate din preţ. Marfa oricum este de calitate îndoielnică iar pirateria e în floare. Negociaţi tot timpul în lire şi nu în EUR, pentru a obţine un preţ mai bun.



6. Oamenii

Un lucru de apreciat este naţionalismul acestui popor, evident prin numărul enorm de steaguri afişate în locurile publice. Respectul faţă de religia musulmană este impresionant şi evident trebuie acceptat ca atare.

Femeile nu au teoretic aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii dar totuşi se simte o puternică influenţă europeană care probabil în scurt timp va eradica şi această problemă. Modelul tradiţional pur obligă femeia să fie îmbrăcată complet în negru şi să lase doar ochii liberi (turcoaicele au ochii foarte frumoşi şi îi scot în evidenţă foarte eficient folosind machiajul). Al doilea model, mai relaxat, permite femeii să poarte culori vii şi să aibă faţa completă şi gleznele la vedere. Evident, chiar şi la plajă sau în apă femeia trebuie să intre îmbrăcată pentru a nu fi văzută de alţi bărbaţi.

Noul curent european însă, permite femeii să se îmbrace normal şi este predominant. Bărbaţii pot aveam mai multe neveste dar sunt obligaţi prin lege să le asigure la toate casă şi o situaţie financiară stabilă mai ales dacă în urma căsătoriilor rezultă şi copii.



O chestie enervantă pentru mine personal este cea legată de mizerie, turcii comportându-se mai rău ca noi când e vorba despre lipsa noţiunilor elemantare de bun simţ: aruncatul gunoaielor pe plajă sau în pădure, spălatul maşinilor în râu, grătare în locuri nepermise, scuipatul pe jos sau pe geam, etc. Practic se vede influenţa directă pe care au avut-o asupra noastră în trecut, cu diferenţa că noi excelăm la alte categorii şi începem să ne cizelăm la altele.



Despre ce obiective turistice am văzut pe aici, ce momente unice am trăit, ce aventuri am mai avut şi evident despre căţărat voi scrie în curând.