În disperare de cauză

Fiind complet pornit pe ideea că trebuie să fac ceva (orice) pentru a-mi mai da o şansă de a încerca “Glisando”, am ajuns să recurg la atitudini extreme şi deloc sănătoase. Adică, după o noapte pierdută la o nuntă în Botoşani, am fost decis 100% să mă duc a doua zi direct în Bicaz la traseu iar tot acest plan a fost premeditat.

Oricât de "erou" am fost eu, limitându-mă la zbânţuială şi consum de licori în cadrul evenimentului respectiv, după doar 5 ore de somn (noroc că s-a schimbat orarul la programul de iarnă că altfel erau 4) şi încă 3 de condus, evident că am ajuns la Raza Soarelui complet praf, dar decis să mă duc la lupta cu morile de vânt.

Trecând şi peste micile discuţii cu Petronela, care evident nu a fost prea mulţumită să doarmă zgribulită în maşină în cele 3 ore pe care le-am petrecut la faleză, mi-a fost clar că forţez limitele mult mai mult decât trebuie. Mă simţeam obosit, sincer îmi era şi rău dar nu de la băutura ci de la volumul enorm de mâncare îngurgitat cu o seară înainte, inima bătea haotic după cele 6 cafele băute, stomacul comenta şi el evident de la atâta cofeină – dar eu nu cedam deloc şi continuam visul meu imposibil.

Ciprian era la traseu, cu un prieten de-al lui din Topliţa, aşa că am găsit traseele echipate, curăţate şi marcate, atât cel de încălzire cât şi proiectul. Încăzirea a mers foarte greu, era şi al dracului de frig afară, dar în continuare nu eram dispus să mă dau bătut.

Am dat 3 şuturi, fiecare şut precedat de un RedBull. După fiecare şut mă simţeam exact ca în jocurile video, cum se scurge “viaţa” de la 100% la 60%, 30%, 10%. Ce era curios era faptul că eşuam în acelaşi loc ca în şedinţa anterioară ba chiar mai reuşeam să fac încă o mişcare de picior… ceea ce însemna progres?!

Progresul în condiţiile în care mă aflam însemna un concept foarte greu de înţeles mai ales că am ratat primele 2 încercări pentru că mintea mea îmbibată în sarmale, alcool, cafea, creatină şi RedBull lucra probabil la 50% din capacitate sau mai pe româneşte îmi lipsea luciditatea şi reacţia rapidă. Iar când cu ultimele forţări m-am concentrat şi am purces la ultimul şut (cel de-al treilea) şi am reuşit să mă încadrez perfect cu picioarele… m-a lăsat fizicul.

Ultimul şut a fost cel mai bun din toate încercările... ce ironie. Am plecat foarte vesel de la traseu, nici măcar puterea de a mă enerva nu o mai aveam. Am suportat şi certurile Petronelei (că îngheţase săraca) şi drumul lung până acasă şi oboseala care devenea din ce în ce mai apăsătoare.

Şi chiar acum în ceasul al 13-lea, eu tot mă gândesc cum să sfidez imposibilul şi să fac ceva să mai ajung acolo 3 ore în week-end, deşi cel mai sigur lucru în momentul de faţă este că dacă nu mă mut duminică în noul apartament voi fi evacuat din chirie şi va trebui să dorm sub pod probabil.

În mod cert stress-ul şi toate problemele din ultima perioadă legate de apartament, lupta contra cronometru cu meseriaşii, finaţe, contracte, clienţi, muncă şi mii de alte chestii neprevăzute m-au împins dramatic să cred că unica mulţumire care ar putea veni în aceste momente pentru mine este strict legată de căţărare.

Mai tare ca Luş

Dacă ani de zile l-am considerat pe tânărul Lucian Bursuc ca fiind cel mai romantic căţărător pe care îl ştiu, un maestru al muzicuţei şi al ecourilor alpine... ei bine... i-am găsit naşul =))

Ultimul tren

Am pierdut ultimul tren al sezonului, irosind ultima zi certă de escaladă din 2008. De ce ultima zi? Pentru că week-end-ul următor sunt blocat cu o nuntă iar în următorul trebuie să mă mut urgent, să scap de chirie. Plus că toamna este din ce în ce mai pe sfârşite şi iarna se apropie.

Ziua de duminică a început cu acelaşi stil cu care mă obişnuisem – imposibilitatea de a da o încercare pe “Insomnia”. Temperatura de 1 grad şi pământul îngheţat la bază (de la băieţii care au dormit în chei am aflat că noaptea temperatura coboară până la -8 deja) mi-au confirmat că pur şi simplu anul acesta nu se mai poate face nimic. Întrucât singura zonă expusă la soare era sus în Lac, am purces direct la “Glisando”.



Aici vremea era ideală. Soare, dar acel gen de soare care te face să te îmbraci dacă eşti în tricou şi să te dezbraci imediat după un minut că începi să transpiri. Pe undeva pe la 12-14 grade, vremea ideală. Am echipat rapid traseul şi am purces la tentative direct, marcând progres lent cu câte o mişcare la fiecare şut. Deşi pasul cel mai fizic e cel cu monodoit-ul, aici am reuşit să trec de fiecare dată însă am eşuat la traverseu - unde trebuie un papuc extraordinar de precis şi o coordonare greu de descris.



Am încercat toate (adică cele 2) perechi care le am, chiar şi combinaţii între ele, am încercat şi papucii lui Piţi dar 2 numere mai puţin era prea mult pentru mine şi în final m-am recunoscut învins căci evident după 4 şuturi degetul mijlociu cu care fac acel violent blocaj în mono mi-a comunicat subtil că e timpul să mă duc acasă.

Am fost foarte dezamăgit în timp ce dezechipam traseul pentru că sunt din ce în ce mai conştient că s-a terminat sezonul şi deşi am făcut aproape tot ce mi-am dorit tot nu am reuşit să îmi respect planurile. Îmi doream să mai ajung şi prin Bulgaria, şi pe la Belvedere, vroiam să mai clarific alte proiecte, vroiam poate prea multe.



Şi totuşi am rămas cu plăcerea ultimei zile de căţărat, cu un material foto extraordinar de reuşit (mulţumesc fotografilor Julie şi Forest) şi cu Petro care nu mă trădează nici în momentele mele mai dificile. Pur şi simplu totul s-a terminat într-o atmosferă melancolică, deşi undeva în mintea mea refuz să accept acest lucru şi caut portiţe de evadare.



Iarna se apropie, trebuie să pregătesc din nou panoul de dry, să mai bat nişte proiecte cu Ciprian, să ridic ştacheta. Iar sentimentul de “unfinished business” nu-mi dă pace.

Oliver Batîr, High Tones (7C, FA)

Oliver Batîr realizează first ascent-ul traseului "High Tones", Şugău, România.

Vertical Dance

Iată o chestie mai puţin obşnuită dar superbă ca idee şi destul de dificilă ca implementare. Chapeau!

Soarele dinaintea potopului

Conform previziunilor meteorologice, duminică a venit potopul în toată ţara, aşa că decizia mea de a merge doar sâmbătă la căţărat a fost una extraordinar de inspirată. Vreme ok, soare tomnatic şi doar eu cu Luş în Raza Soarelui. Pe Teddy nu-l punem la socoteală că a bolit toată ziua după o cură susţinută cu must, în ultimele 3 zile calendaristice...

Fiind complicat să migrez între sectoarele din Chei, am staţionat în Rază unde Luş era decis să lucreze la primul lui 7a. Deşi poate ar fi fost mai normal să mă arunc din nou pe varianta reloaded a lui "Natural Blues", am preferat linia din stânga lui, un traseu din generaţia veche numit "Glisando" (8a). Fiind neparcurs de multă vreme (în 2003 ultimul care l-a parcurs a fost Oliver Batîr iar înaintea lui au fost doar Marius Oniga şi Ionel Ene), am venit de sus pentru a curăţa prizele şi echipa linia.



Primul aspect care m-a blocat puţin este modul foarte aerisit de amenajare (7 ancore pe 22 metri) ce face foarte dificilă operaţiunea de a lucra traseul iar partea cea mai mentală e faptul că urechile sunt din ’92 şi cunosc perfect faptul că bolţul artizanal din interior are maxim 3 cm. Trecând peste acest aspect, am rămas plăcut surprins de faptul că deşi traseul e bătut în era “old school”, are doar o singură priză săpată, un monodoit parşiv fără de care mişcarea primului crux devine catastrofal de dificilă.

Precum menţiona şi numele traseului, rută cu asemenea prize sensibile la picior nu am mai întâlnit. Deşi în 2 minute rezolvasem primul crux care impune la propriu o tracţiune în monodoitul pomenit mai sus (cu picioare acceptabile), mi-a luat cam 30 de minute să îmi imaginez un posibil mod de abordare al traverseului cheie. Din acest punct (spitul 4) am reuşit din prima tentativă să leg până sus restul mişcărilor care însumate probabil au pe undeva în jur de 7a+.



Am reuşit doar două intrări în traseu iar după aceea mi-a fost foarte dificil să mai calc, căci din cauza soarelui picioarele s-au umflat peste măsură iar unghiile dureau prea tare ca să mă mai pot concentra la mişcări. Oricum am plecat mulţumit de acolo, cu certitudinea faptului că am încă un proiect la lunga mea listă. Şi totuşi, ce-ar fi să mă apuc să le fac că trece sezonul?!

PS. Pentru oamenii informaţi am urcat o nouă versiune a topo-ului, pe care o găsiţi în secţiunea dedicată din partea dreaptă a blog-ului.