Prima impresie

Duminică am mers după cum plănuisem în Bicăjel. Peisaj feeric de iarnă, temperatura acceptabilă (în jur de -5 grade), parteneri Luş şi Ciprian. Deşi nivelul la apă crescuse faţă de acum 2 săptămâni, am reuşit să găsim o modalitate de trecere rapidă a apei fără a ne uda suplimentar.

Pentru început am mers la faleza veche, unde am avut ca scop principal să îmi testez rezistenţa pe vechile trasee. Nu am insistat prea mult, astfel încât după un traseu uşor (M5) am trecut direct la unul din fostele proiecte, al cărui crux l-am parcurs mult mai uşor decât mă aşteptam. A fost un episod bun de acomodare atât cu condiţiile de iarnă cât şi cu noile scule, căci începând cu acest sezon am trecut la Black Diamond Fusion.



Întrucât primisem sculele vineri din SUA, nu am avut timp să le testez deloc la panou şi prin urmare am fost un pic mai preventiv la început, deşi mai avusesem ocazia să mă dau experimental cu un set de Fusion în sezonul trecut. Evident, comparativ cu Nomic-ul de la Petzl sunt avantaje sau dezavantaje, dar depinde binenţeles de scopul principal pe care îl cauţi.

1. Fusion-ul este mai greu faţă de Nomic (690 g. vs 635/575g. ) şi nu poate fi uşurat (la Nomic există greutăţi aplicate pe lamă). Avantajul este că pe plasamente sensibile, greutatea suplimentară oferă precizie sporită şi în plus lama cu greutăţi a Nomicului nu intră uneori cât ar trebui tocmai din cauza acestora. Oricum, pentru mine care m-am dat 2 sezoane cu Nomic fără greutăţi, se simte momentan această greutate suplimentară şi probabil va trebui să mă obişnuiesc cu ea.
2. A doua chestie observată este raportul diferit de înălţime între mânerele superioare dar Fusion-ul trebuie obligatoriu bandajat la mânerul 2 căci altfel este foarte alunecos. Mânerul 2 la Nomic este mult mai confortabil (mai lat) dar e mai jos cu 1 cm.
3. Lama la Fusion este mult mai agresivă şi numărul de zimţi pe partea superioară este mult mai mare, aspect care îmbunătăţeşte simţitor siguranţa la plasamente inverse dar dă în mod cert bătăi de cap suplimentare pe gheaţă (motiv pentru care există lamă separată). La torsiune nu am observat diferenţe.
4. Mânerul inferior este reglabil pe verticală, are mai multe poziţii intermediare şi implicit îşi păstrează acelaşi unghi spre deosebire de Nomic unde se reglează pe orizontală şi poate fi deranjant la plasamentele inverse cu mânerul pe poziţia S.
5. Şi nu în ultimul rând, Fusion-ul are fix 50 cm (limita maximă admisă în competiţie), cu 2 cm mai mult ca Nomic-ul.

După acest intro de succes, am mers la “Millenium”, unde am dat o singură, dar lungă, încercare de studiu. Spre marea mea surprindere, am reuşit să fac absolut toţi paşii până la ultimul spit unde m-am blocat total în gestionarea unei fisuri deschise. Trecând peste acest element frustrant (topul e fix 2 metri mai sus), m-am bucurat că viziunea mea asupra paşilor din traseu este valabilă, existând doar mici diferenţe de abordare faţă de planul lui Ciprian care avusese prima intrare săptămâna trecută. Oricum este foarte greu, o intrare extraordinar de sensibilă în primele 4 bucle urmată de un prim crux ce impune un blocaj enorm şi se termină la o priză bună dar fără picioare confortabile.



De aici urmează alte câteva mişcări precise, o intrare foarte grea într-un plasament invers şi probabil blocajul cel mai greu din traseu unde eşti deschis între braţe aproape la maxim, iar ieşirea din acest crux e foarte aeriană – din nou la o zonă fără picioare. După care urmează cel mai sensibil pas ca plasamente, chestie care va fi probabil foarte greu de gestionat pompat, o serie de mişcări de forţă şi fisura finală care momentan îmi este necunoscută.



Toate astea într-o super surplombă, de jos până sus! Nu îmi pot permite să discut acum despre idei legate de grad, dar acum în mod cert este un cu totul alt nivel faţă de cele 2 trasee din celălalt sector, unde gradul maxim este M9. Ce trebuie de văzut momentan este cum se pot optimiza la sânge paşii şi în plus să mă antrenez specific acum pe anumite tipuri de mişcări.



Singura certitudine pe care o am în acest moment este că linia e realizabilă şi suplimentar cred că sunt şanse de reuşită în acest sezon.

Cu bormaşina prin Bicăjel

Rămas temporar homeless, după o migrare forţată la ai mei, întrucât noul apartament nu e gata, am fost extraordinar de bucuros să fug de toate problemele pe care le-am avut în timpul săptămânii. Deşi îmi planificasem 7 zile complete de pauză, un obicei când schimb sezonul de vară cu cel de iarnă, din nefericire acest lucru nu prea s-a întâmplat căci 3 zile am cărat cutii şi boarfe dintr-o parte în alta iar weekend-ul s-a consumat tot cu muncă brută.

Aşa că am petrecut 2 zile în Bicăjel, împreună cu Luş iar duminică ni s-a alăturat şi Ciprian. Scopul a fost clar, şi anume de a deschide o nouă faleză de dry-tooling, cam cu 100 metri mai în aval faţă de cea existentă. Întrucât “foamea” de dificultate era mare, am decis să încercăm să amenajăm cea mai dură linie posibilă din perete, o linie fără menajamente.



Am avut bulan cu apa scăzută şi am reuşit să ajungem la bază după doar 1 oră de efort (în mod normal se fac 10-15 minute), cărând tot balamucul necesar dintr-un singur transport. După care ne-am lovit de prima problemă, şi anume accessul în partea superioară a falezei. Deşi în vară estimasem din ochi că ar fi posibilă o traversare cam cu 75 de metri în dreapta sectorului, acum la locul faptei, ne-am dat seama că trebuia forţată cumva o intrare în perete pentru a ajunge la acea potecă. A fost un moment bun să îmi aduc aminte de vremurile când alpinismul era marea mea iubire, forţând o intrare destul de expusă atât artificial cât şi liber până la primul brad salvator. De aici, din mai multe serii laterale am reuşit să ajungem la extrema dreaptă a peretelui unde am amarat o primă coardă fixă pentru o primă linie mai accesibilă pe care o intuisem de jos.

Am făcut o alegere foarte inspirată cu această linie pentru că sincer n-aş mai fi făcut tot travaliul precedent încă odată, care a durat cam 2 ore jumătate. Din punctul primului amaraj am fost forţaţi să cucerim în sus coama peretelui ca să ajungem la un fel de platou, de unde am coborât spre punctul central al falezei, punctul terminus al posibilei linii dificile. După un prim rapel eşuat, din al doilea am reuşit să mă poziţionez exact pe centru şi în 5 minute mi-a fost clar că găsisem linia cea mai dură. Problema cea mai spinoasă era că peste ea căzuse un... brad şi trebuia în mod cert să găsim o modalitate de a-l da jos (bradul se vede clar în prima poză). O altă linie superbă se profila în stâga, cu posibilitatea de a se reuni exact la final cu linia centrală proaspăt descoperită. Potenţial de linii uşoare există, dar momentan nu am răbdarea de a echipa aşa ceva, mai ales că linii de dificultate redusă există în celălalt sector (şi nici pe alea nu le parcurge lumea).

Am rapelat amândoi iar Luş s-a apucat de trebăluit la bază căci noaptea se instaura încet încet. Am profitat de ultimele raze de lumină pentru a bate două pitoane de direcţionare pentru prima linie, care evident se dovedea mai grea decât estimasem din ochi, de jos.



Odată venită noaptea şi frigul, am trecut la distracţie. Mai ceva ca în studenţie, după o cină copioasă, am trecut la fapte, devorând cu Luş câte 2 sticle de Leffe de căciulă (ocazie cu care m-am îndrăgostit de berea belgiană), stinse bine cu o sticlă de coniac Unirea (băutura naţională care îl are erou pe Dorel).



Deşi era frig al dracului, ne-am cherchelit bine amândoi, dar a fost cred că unul din cele mai vesele momente de care sincer aveam nevoie. La ora 21.00 amândoi sforăiam cu success în sacii de dormit, dormind ca lemnul până dimineaţă la ora 07.00.



Pe la 07.30, când aburii de alcool se risipiseră, a apărut şi Ciprian, care adusese bormaşina şi generatorul. Am mâncat şi am trecut la fapte, eu aruncându-mă pe prima linie descoperită iar Ciprian pe mega proiectul acoperit de brad. După aproximativ o oră eu mai aveam doar intrarea de amenajat la ruta respectivă iar Ciprian devenise din ce în ce mai sigur că bradul se poate da jos fără drujbă. Prin urmare a montat topul şi un spit de asigurare mai jos şi a trecut la fapte, continuând după aceea în respectiva coborâre montarea de ancore pentru 2/3 din lungimea rutei.



Sincer nu mi-a venit să cred ce prăpăd ar fi fost dacă bradul ar fi căzut de la sine (precum se vede a ras toată partea de jos a falezei) aşa că m-am bucurat de această primă victorie asupra noii linii. După încă 3 ore de efort la care am participat împreună cu Ciprian, analizând paşii şi montând restul de ancore, traseul era finalizat iar de la bază privirea era impresionantă: 14 ancore, 25 de metri, surplombă completă de jos până sus, fără locuri de odihnă, linie naturală 99 la sută care a avut nevoie numai de 3 ajustări minore, mişcări incredibil de dure şi de sensibile pe alocuri, într-un cuvânt – o bijuterie!



Intitulat “Millenium”, traseul este în mod cert cea mai dificilă linie din Bicăjel şi probabil din ţară, întrucât linii la nivel de proiect cu o asemenea anvergura nu mai cunosc să existe pe nicăieri, iar traseele cele mai dificile existente şi confirmate ca grad (“Dance 4 Life”, “Enter the Dragon” – Bicăjel; “Man in Black” – Piatra Mare) sunt în mod cert mai uşoare atât ca implicare fizică cât şi ca tehnicitate. În mod cert acest traseu ne va stimula foarte mult în această iarnă şi în plus ne va obliga şi la un antrenament mult mai specific…



Iar cealaltă linie, am uitat să zic, a ieşit şi ea destul de frumuşică dar tricky pe la anumite mişcări. Am botezat-o “Harmonica”, ca amintire pentru serenadele cântate de Luş la baza rutei iar gradul probabil îl vom publica în săptămânile care urmează. În total 11 ancore pe 18-20 metri.

Cam asta a fost pentru acest weekend, sunt mulţumit de ce s-a întâmplat per total. De acum trebuie să îmi finalizez panoul de dry şi implicit să trec la treabă!

Glisando (8a)

Toată frământarea din cursul săptămânii a dat roade iar sâmbătă în jurul orei 10 goneam spre Cheile Bicazului. Cu banii cu care trebuia să cumpăr termostatul pentru centrală am pus motorină şi am luat nişte sandwich-uri şi două doze de RedBull. Găsisem şi secund, pe cine alta decât Petronela, care a profitat la maxim de disperarea mea şi mi-a pus taxă de filat ca să îşi cumpere nu ştiu ce haine (femeile astea). Şi a ştiut şi să negocieze căci, indiferent dacă mă întorceam învingător sau nu, ea tot primea ceva dar prima de success era dublă. Şantaj sentimental, acceptabil pentru mine în condiţiile date.

Ajuns la faţa locului, ritualul a început ca de obicei: un 7a de încălzire, echipat traseul de sus în jos, curăţat şi marcat în punctele cheie, exersat o singură dată al doilea crux din top rope şi am trecut direct la fapte.

În primele 2 şuturi, pentru prima oară nu am mai putut face pasul cu mişcarea semidinamică de la monodoit, la bucla 2. Probabil prost încălzit, probabil şi ceva emoţii cu Petro la filat. Abia după cea de-a doua trântă care a fost foarte sănătoasă, mi-am dat seama că dacă nu rezolv repede pasul risc să rămân fără secund, pe care îl hurducăneam foarte serios.

Fiind motivat puternic, al treilea şut a marcat un progres enorm, reuşind pentru prima dată să leg ambele cruxuri dar am căzut la finalul celui de-al doilea din cauza unei prize de mână ciudate pe care nu o controlam perfect. Sincer vorbind, încă din încercările anterioare am bănuit că acolo se va întâmpla ceva întrucât succesiunea de ieşire îmi ieşea aleator dacă eram pompat. Îmi venea să urlu de nervi dar uitându-mă în spate mi-am dat seama că mai am fix o oră de soare şi poate ar fi bine să caut o soluţie de moment, pe care am găsit-o după circa 5 minute: o priză de picior laterală care îmi conferea acel elan necesar pentru a putea face mai rapid acea mişcare peste mână.

Revenit la sol am luat o pauză de 20 de minute şi la ultimul şut al zilei şi implicit al sezonului am făcut traseul. Am mers ceas, soluţia găsită la şutul precedent a funcţionat perfect, cu nervii am stat bine aşa că în 10 minute eram sus, zăbovind prin paşii finali poate mai mult decât ar fi trebuit dar vroiam să fiu sigur că eroarea e zero.

A fost probabil cel mai mişto sentiment al anului 2008 (legat de escaladă), exact ca în filmele cu happy end, când totul se încheie cu bine iar eroii (eu şi Petro), pleacă spre casă în lumina apusul de soare. Romantic, nu? De altfel, dacă stau să mă gândesc, am avut-o pe Petro ca filator şi la alte trasee mai tari din Bicaz (Pinball 7c, Take a Break 7c), poate că era timpul să fileze şi într-un 8a, chit ca ea nici acum nu înţelege cum e cu gradele astea franceze de dificultate… Bine că m-a înţeles, bine că n-am căzut prin partea superioară unde sunt nişte distanţe enorme printre asigurări, bine că totul s-a încheiat exact cum am vrut eu.

Deci, l-am făcut şi pe ăsta şi acum sunt liniştit, espadrilele sunt în cui definitiv pentru acest an. Încep săptămâna asta să pregătesc panoul de dry tooling iar în week-endul următor aş vrea să merg în Bicăjel la bătut noi proiecte în faleza nouă pe care am descoperit-o cu Ciprian.