Cupa CAR 2008/Cupa României 2008

M-am gândit mult înainte de a merge la Buşteni pentru concurs, nu pentru că nu aş fi fost antrenat ci pentru că eram foarte obosit şi îmi era silă de o groază de lucruri: de condus, de căutat cazare, de fugit de la treburi. Şi totuşi, am zis că trebuie să merg pentru că din experienţă ştiu că dacă nu merg, regret mai târziu că nu mi-am jucat cartea, indiferent de condiţii.

L-am agăţat şi pe Ciprian din Topliţa şi am tuns-o spre destinaţia finală. Eu, Petronela, Luş, Andra şi Ciprian. Ne-am cazat în Sinaia, unde stăteam de obicei (la Roşculeţ), dar după doar 30 de minute s-a tăiat lumina şi prin urmare am petrecut o noapte romantică la lumina frontalelor. Am dormit 7 ore pline şi sănătoase şi dimineaţă eram pregătit de acţiune.

Concursul a debutat cu obişnuita întârziere din motive organizatorice şi cu o creştere în premieră a tarifelor de participare (30 RON pentru români/10 EUR pentru străini), justificabilă din prisma faptului că amenajatorul trebuia totuşi plătit (voluntariatul în România nu stimulează). La grămadă băieţi şi fete, ne-am adunat 18 sportivi din care 5 din Bulgaria care aveau posibilitatea de a participa la Cupa CAR dar nu şi în Cupa României.

Au fost 2 trasee de calificăria, ambele debutând cu o scurtă porţiune verticală urmată de o super surplombă pe la 55-60 grade care ieşea într-un tavan invers, apoi o faţă verticală şi tavanul final. Primul şoc pentru mulţi concurenţi a fost eliminarea backpoint-ului, chestie pe care o prevăzusem cu câteva săptămâni în urmă şi care a determinat evoluţii mult mai bărbăteşti, mai tehnice şi mai rapide.

Din start trebuie spus că bulgarii au fost cu 10 clase peste noi, pentru că au reuşit să dea top-uri în ambele trasee iar noi românii ne-am ridicat abia până la jumătatea structurii. Se vede clar faptul că echipa lor naţională (care este foarte unită şi bine întreţinută), pe care o ştiu în aceeaşi formaţie încă din 2006 când ne-am întâlnit prima oară la IWC, este într-o vizibilă creştere continuă de formă. Ca şi grad de comparaţie iau faptul că în 2006 ei făceau M10 şi noi M8 iar acum noi tocmai spargem bariera în jurul gradului M10- iar ei fac M12, plus că experienţa lor competiţională este enormă întrucât din 2006 nu au ratat nici o etapă din IWC sau din alte concursuri conexe.

În primul traseu, mulţi români şi chiar un sportiv bulgar au eşuat în zona prizei 23 (foarte sensibile) sau mai jos. Eu am fost lovit de o inspiraţie de moment şi deşi am testat priza 23 ca plasament, am dat o mişcare semidinamică la priza 24 şi am căzut din ea pentru că unghiul de atac trebuia puţin mai mult înclinat spre dreapta. Oricum, în această rundă eram pe locul 5 (după 3 dintre bulgari şi Bogdan Micu care ajunsese la priza 25), aşa că runda a doua se anunţa mult mai încrâncenată, pentru că mulţi dintre cunoscuţii acestui sport riscau să rateze finala.



Ruta a doua a fost mai simplă ca plan dar mai dură ca fizic. Mişcările erau mult mai lungi dar pe plasamente mai sigure, aşa că am urcat mult mai sus faţă de traseul precedent, căzând din tavanul invers pentru că nu am reuşit să lovesc eficient cu piciorul în tego (în tot concursul s-a permis lovirea în placaj cu colţarul, pentru a compensa lipsa prizelor de picioare). În această rundă am fost depăşit de cei 4 bulgari (din care 3 au dat top) ,de Zuzu şi de Ciprian respectiv egalat de Cătălin Petrescu şi cred că şi de Lilian dar ce a contat a fost faptul că după ce s-a făcut suma punctajelor mă calificasem în finală de pe locul 6.

În pauza dintre calificări şi finală am început să mă resimt dar m-am ţinut activ cu ceva energizante şi cu nişte mâncare caldă, căci nu avusesem ocazia să mănânc nimic toată ziua. Deja venise şi noaptea, finala urmând a se disputa în nocturnă iar show-ul final a început la ora 19.

Traseul de finală a fost mult mai dur din punct de vedere fizic faţă de tot ce s-a întâmplat în calificări, aşa că cine a fost puternic a avut şansele cele mai mari. Primul intrat în finală a fost Cătălin Petrescu, care a reuşit să atingă cel mai înalt punct al traseului pentru români, căzând din buza tavanului invers. Bogdan Micu a eşuat undeva prin zona celui de-al doilea modul din surplombă şi am urmat eu.



Am avut o evoluţie foarte eficientă şi motivată dar filmul s-a rupt în tavanul invers unde din nou nu am reuşit să lovesc bine cu colţarul şi balansul a fost prea puternic pentru a mă ţine într-o mână, în momentul când picioarele au plecat de pe structură. Ciprian a căzut mai jos ca Bogdan cu o priză, pe acelaşi modul iar bulgarii care urmat au pus cireaşa de pe tort, având totuşi evoluţii contradictorii. Astfel, cel mai slab cotat dintre ei a reuşit un top fenomenal (ultima mişcare era incredibil de dificilă), altul a cedat în buza ultimului tavan, unul a căzut după tavanul invers iar ultimul a fost descalificat pentru că s-a odihnit cu antebraţul pe piolet.

În final deci, am luat locul 2 în Cupa României şi 5 în Cupa CAR. Mai mult decât onorabil din punctul meu de vedere, deşi marele meu regret este că dacă mai făceam o mişcare în finală şi îl egalam pe Cătălin, ieşeam primul pentru că rezultatele din calificări mă avantajau. Dar poate deja cer prea mult, căci numai eu ştiu cât am pătimit după acest concurs din cauza oboselii.

Premierea a fost seacă şi fără prea mari valuri şi a debutat cu decernarea diplomelor pentru campionatul de căţărare mixtă care avusese loc în primăvară la Răchiţele. Şi astfel, am plecat acasă cu primul meu titlu de campion la viteză pe gheaţă iar Ciprian a luat titlul la dificultate. A trebuit să ne mulţumim doar cu diplomele (pentru care atât eu cât şi Cătălin Petrescu făcusem presiuni înainte) întrucât medalii nu s-au mai făcut. Şi probabil ar trebui să ne simţim fericiţi întrucât la concursurile de escaladă şi bouldering din acest an nu s-au acordat nici diplome, nici medalii. Trecând peste faptul că o medalie costă undeva între 5 şi 10 RON, dezinteresul actual al Federaţiei este de blamat întrucât este inadmisibil să nu se aloce buget pentru aceste minore simboluri competiţionale care sunt singurele amintiri cu care rămânem.

Cupa României, evident, nu a existat şi noroc totuşi că a existat Cupa CAR în versiune masculină/feminină (care a plecat la Mincho Petkov respectiv la Radka Petkova), ca altfel ne făceam de tot câcatul şi în faţa bulgarilor, care merită toate respectele mele.

Marele câştig al acestui concurs este amenajatorul, în persoana lui Alexandru Păun (Duracell), care e reuşit să echipeze singur 3 trasee foarte frumoase. Marea ruşine este faptul că arbitrii în continuare nu cunosc corect regulamentul competiţional şi multe din acţiunile lor lasă loc de interpretări. Marea tristeţe este că structura se degradează pe zi ce trece şi în continuare sportivii nu au access la ea pentru pregătire...

Cam asta a fost, vă urez tuturor Crăciun Fericit şi momentan mă bucur de o pauză binemeritată după care mă voi reîntoarce la proiectul meu din Bicăjel. Evoluţiile de la concurs sper să le postez săptămâna viitoare, după ce recuperez materialul video. Ce mă bucură acum e faptul că m-am mutat în sfârşit în noul apartament şi mi-am savurat prima cafea, făcută la primus :)



Şi în plus, sunt sigur că n-am să mor de sete de Sărbători...

La 6 mişcări de triumf

Nu am mai scris de vreo 2 săptămâni, nu că n-aş fi avut ce scrie dar am fost extraordinar de ocupat. Prins între lucrul la apartament, afaceri, clienţi, asamblat mobilă şi alte pseudo aventuri urbane, am intrat într-o perioadă de criză profundă, care se poate caracteriza cel mai bine prin puţine ore de somn, antrenamente ineficiente şi o groază de griji şi probleme care de care mai urgente.

Şi totuşi, în cele două week-end-uri trecute, am reuşit în fiecare duminică să reajung în Bicăjel. Ambele ieşiri le-am dedicat exclusiv proiectului “Millenium”, care din ce în ce devine mai palpabil.

Dacă în prima ieşire nu am avut un scop precis de a lega traseul ci mai degrabă de a îl optimiza la sânge ca mişcări (aspect pe care l-am reuşit într-o proporţie mulţumitoare, în două intrări consecutive în perete), la cea de-a doua tură am trecut evident şi la şuturi.

Optimizarea traseului pentru mine e o chestiune relativ simplă dar laborioasă, şi are ca bază 3 reguli simple: reducerea numărului de mişcări la un minim acceptabil (prea multă jonglerie strică), clarificat prizele la picioare pentru a evita la maximum mişcările doar din braţ şi comasarea mişcărilor sensibile sau cu grad sporit de risc al pierderii controlului (prize instabile care s-ar putea rupe la un cuplaj mai dur, prize greu de controlat) într-o mişcare mai lungă dar mai sigură ca plasament. Pentru “Millenium”, am avut nevoie de 4 intrări în perete pentru a concepe planul final, care de obicei rar mai suportă modificări, decât dacă marja de eroare este prea mare în punctele cheie.

Revenit după o săptămână, destul de obosit după o serie de nopţi cu doar 4-5 ore de somn, am fost în dubii dacă voi reuşi să leg substanţial mişcările din traseu dar totuşi am zis că încercarea moarte n-are şi m-am încălzit secvenţial pe paşii respectivi, verificând din nou planul iniţial.

Lucrând în parteneriat cu Ciprian, avantajul comun a fost că amândoi am rezolvat anumiţi paşi din traseu pe care celalalt nu-i mirosise din prima şi acest lucru ne-a adus foarte mult timp câştigat în plus, chit că sunt mici diferenţe în planurile noastre.

Primul şut în traseu, a fost şi cel mai bun, deşi m-a costat aproape toată energia pe care o aveam. Am legat toate mişcările mai puţin ultimele 6 (ce dezolant e când vezi topul deasupra capului şi nu mai poţi...) dar am fost mulţumit căci dacă am dat asemenea randament obosit, în mod cert dacă voi reveni în stare aptă de efort voi lega traseul. În timp ce coboram salam, am fost convis de două lucruri: că planul meu este perfect şi că Ciprian va parcurge ruta la următoarea încercare – aspect care s-a şi întâmplat, şi iată că “Millenium” şi-a găsit naşul şi implicit şi propunerea de grad, care este M10-.

La cel de-al doilea şut nu am mai fost în stare să ofer o replică prea bună şi fizicul m-a lăsat complet în zona spitului 8/14, unde e cel de-al doilea crux violent al traseului. Am recuperat buclele şi ne-am retras, întrucât cărţile erau deja făcute.

Acum ce să mai zic, probabil cândva între Crăciun şi Revelion mă voi reîntoarce la traseu. Nu sunt deloc stresat, căci îl simt aproape şi e o adevărată plăcere să te lupţi pentru fiecare metru din el. Mai grav e că trebuie să batem în curând alte proiecte noi şi cel mai trist e că într-un mare final noi le batem, noi le facem şi rar mai vine careva să se dea pe ele. Exceptându-l pe Dan Burcea care a fost anul trecut şi n-a regretat vizita, în rest, în continuare, nimeni din „greii” anturajului nostru redus al căţărătorilor de dry nu vine în Bicăjel, deşi acum sunt 10 trasee, de la M4 la M10-, după bicepsul fiecăruia.

În week-end-ul care vine, mergem la Buşteni pentru un concurs organizat de CAR/FRAE: Cupa României. Deşi simt că nu e o perioadă prea propice pentru mine, sper să mă motivez bine, mai ales întrucât competiţiile mă stimulează enorm.

Adio backpoint!

Duminică am avut o zi mai scurtă în Bicăjel, fără partenerii obişnuiţi de coardă, ocazie cu care am eliberat prima rută din sectorul nou, “Harmonica”. Evident, bănuielile mele iniţiale legate de dificultatea traseului au fost demonstrate şi linia e per total mult mai dificilă decât pare, eu propunând momentan un M8 ca şi cotaţie.



A fost mai cald ca de obicei dar în Chei în continuare iarna e sub control, adică este zăpadă peste tot, aşa cum trebuie să fie la munte peisajul în perioada aceasta. Abandonat fiind de Luş trădătorul şi cu Ciprian de gardă în spital la Topliţa, nu am mai intrat la studiu în proiectul “Millenium” şi l-am lăsat pentru data viitoare. Şi totuşi, week-end-ul a fost un moment bun de a reîntâlni în Bicăjel un duet feminin pe care rar îl mai văzusem la dry, vorbesc de Ioana şi Cătălina, prima părând mult mai motivată şi mai puternică faţă de sezonul trecut.



Revenit acasă, la îndemnul Ioanei am intrat pe site-ul UIAA şi am citit un aspect pe care eu unul personal îl aşteptam de mult, şi anume renunţarea completă la backpoint şi la colţarul din spate în sistemul competiţional. Evident această decizie (care a fost stabilită în urma unor sondaje adresate sportivilor, sondaje ce începuseră încă din 2006) probabil va mai încinge spiritele pe ici pe colo dar eu o vad ca un progres şi în plus şi ca un element sporit de securitate.

Pentru mine e o chestie foarte uşor de digerat din toate motivele: concepţie, obişnuinţă, risc şi stil de căţărare.

În sezonul 2007/2008 am renunţat la backpoint (exceptând 2 competiţii), parcurgând spurless şi proiectele cele mai dificile care existau în Bicăjel. Întâmplător, înainte ca UIAA să publice noile reguli sezonul 2008/2009 l-am început şi fără partea din spate a colţarului, evervat de multiplele mici accidentări pe care le-am avut în timpul căderilor necontrolate. Antrenamentele tot timpul au fost gândite spurless, chiar şi în parcurgerea unor elemente strict competiţionale (gen buşteni atârnaţi), deci pentru mine nu e nimic nou sub soare.

Documentul care atestă această decizie este aici iar pagina principală cu toate regulamentele este aici.

“Spurs and back parts of crampons will not be allowed in difficulty competitions in the 2008/2009 season”.

Acum rămâne de văzut dacă şi la noi în ţară organizatorii de competiţii citesc paginile astea. Şi oricum, aspectul care m-ar bucura mai mult ar fi ca şi lumea să migreze în parcurgerea traseelor în mod spurless, unde uneori lucrurile stau mult mai atletic decât s-ar crede.