Kalymnos

Unul din cele mai vechi visuri ale mele a fost să ajung la Kalymnos, una din cele mai mari şi mai superbe zone de căţărare din Europa. Din diverse cauze obiective, în principal financiare sau din lipsa unui partener de coardă care să se sincronizeze cu mine în aceeaşi perioadă, visul meu a stagnat ani buni de zile până într-o zi când am decis că indiferent de condiţii trebuie să fac ceva să ajung acolo.

Astfel, am pornit spre tărâmul mult dorit doar eu şi cu Petronela, într-o vacanţă cu tentă mai mult romantică decât sportivă, într-o ieşire care a avut rolul principal de a vedea cât mai multe zone posibile, de a ne distra cât mai mult posibil şi printre picături, de a căţăra câteva trasee.

Principala problemă este drumul până pe insulă, care este posibil în două variante: economic şi dureros sau costisitor dar rapid. Varianta economică implică accesul auto din România până la Atena urmat de o călătorie lungă cu feribotul (din câte am înţeles între 12 şi 14 ore) direct până pe insulă. Sau din România până în Turcia la Bodrum după care din nou cu feribotul dar doar pentru 1 oră. Greu de spus care este varianta cea mai recomandabilă din acestea două, probabil cea prin Turcia întrucât mersul prelungit pe mare e posibil să nu fie pe gustul tuturora.

Varianta comodă este evident cu avionul în combinaţia Otopeni – Atena – Kalymnos sau Otopeni – Atena – Kos (o insulă mare învecinată). Problema legată de aeroportul din Kalymnos este că are o dimensiune foarte redusă a pistei şi nu suportă decât avioane de dimensiuni foarte mici, spre deosebire de aeroportul din Kos care acceptă orice model de avion. În perioada când am fost noi, nu am găsit bilete spre Kalymnos, absolut toată perioada lunii august fiind complet rezervată încă din luna mai. Combinaţia de bilete de avion este de aproximativ 400 EUR de persoană, în funcţie de compania aeriană care le emite (Aegean sau Olympic Airways). De asemenea, legăturile nu sunt la ore prea comode şi pot implica uneori necesitatea de a sta o noapte în Atena sau de a petrece destul de mult timp pe aeroport.

Varianta pe care am abordat-o noi a fost una mai directă, căutând un zbor charter direct Otopeni – Kos, pe care l-am şi găsit la o companie de turism din Bucureşti şi pentru care am plătit 330 EUR de persoană. Singura problemă stresantă cu zborul charter este că există riscul de anulare dacă nu se ocupă măcar jumătate din locuri sau că se poate amâna cu o zi sau cu câteva ore. Aspectul cu întârzierea chiar s-a întâmplat şi ne-a dat peste cap zborurile interne Iaşi – Otopeni, pe care am fost obligat astfel să le reconfigurez cu o zi întârziere. Acum la final nu ştiu dacă aş mai alege varianta zborului charter în detrimentul celui de linie, pentru că cu 2-3 zile înainte de plecare ajunsesem să fiu agasat de modificările frecvente ale orarului de zbor.

Odată ajunşi în Kos, aeroportul pe care îl recomand ca destinaţie aeriană întrucât şansa de anulare a zborurilor din cauza vântului puternic este minimă (spre deosebire de Kalymnos), următoarea etapă este drumul cu taxi-ul până în portul Mastihari, care se află la aproximativ 10 minute de aeroport. Costul călătoriei este între 10 şi 15 EUR, în funcţie de ceasul taximetristului care poate fi evident pornit sau oprit. De aici, cu barca şi pentru 6 EUR de persoană, urmează o călătorie de 30 de minute până la Kalymnos, mai precis portul Pothia. De aici ori cu taxi-ul ori cu autobuzul ori dacă deja există o rezervare de cazare făcută şi v-aţi înţeles cu proprietarul să vă aştepte cu maşina, drumul se termină odată cu sosirea într-unul din sătucurile care sunt fix sub falezele de căţărat, mă refer la Melitsahas, Myrties sau Massouri.

Pentru cazare, am ales o variantă recomandată de Ioni şi am stat al Vassilis Studios, un loc pe care l-aş numi mai degrabă căsuţa cu pisici (10 la număr) şi care este situat la 100 de metri de plajă şi 10 minute de mers pe jos faţă de nucleul căţărătorilor.

Superb, uşor retras, preţurile variază între 20 şi 30 de EUR în funcţie de sezon pentru o cameră echipată complet: paturi, duş, bucătărie, AC, frigider, televizor, etc. Singurul dezavantaj poate fi drumul ceva mai lung până la sectoarele de căţărat dar care poate fi rezolvat ori prin maşină (dacă există), rent a car, rent a scooter sau – cum am făcut noi – autostop.

Restaurante, foarte multe la număr, dar eu am fost cel mai ataşat de unul numit Psirris, în Melitsahas, un loc unde mâncarea era foarte ieftină şi mare comparativ cu alte locaţii dar care avea şi un peisaj superb seara, situat fiind pe malul mării lângă micul port. Cei care sunt suporteri ai mâncărilor marine vor fi foarte încântaţi de variantele oferite, eu am avut ceva reţineri până în ultima seară când m-am aruncat la o caracatiţă prăjită şi am avut plăcuta surpriză să constat că e mai bună ca puiul!

În general o masă sănătoasă pentru două persoane variază între 20 şi 30 de EUR, în funcţie de preferinţele gastronomice şi de cantităţile solicitate. A nu se rata salata grecească, souflaki (un fel de frigărui) şi mâncărurile de peşte!

Despre căţărat…. E foarte greu de explicat sau de povestit care este atmosfera aici, dar am să încerc să o caracterizez prin câteva cifre. Peste 40 de sectoare de căţărat, peste 850 de trasee din care majoritatea sunt în intervalul 6a-6c+, foarte multe trasee tari parcurse, proiecte futuristice, absolut orice gen de căţărare (faţă, surplombă, tavan, coloane, găuri, etc.) şi în general lungimi mari desfăşurate (coarda de 70 de metri e chiar foarte recomandabilă). Deşi perioada cea mai optimă pentru realizări este în lunile mai sau octombrie, căţărarea este perfect practicabilă şi vara în anumite sectoare, în general până în ora 14.

Climatul pe insulă este foarte uscat, umezeala apărând doar dacă cu o seară înainte falezele au fost înconjurate de nori. Regula de bază este să nu te dai evident la soare şi să cauţi traseele care îţi convin, la umbră. De un mare ajutor este topo-ul (35 EUR) care conţine traseele, informaţii despre access, expunerea la soare, recomandări legate de sezonul optim şi dacă respectivele faleze sunt kids friendly sau nu. Numărul de căţărători pe insulă este impresionant (deşi acum eram teoretic off season), multe naţii şi tipuri de căţărători de absolut toate vârstele. Am văzut oameni făcând 8b 2nd go fără mari eforturi, dar şi oameni lucrând cu o determinare mare şi cu nişte trânte pe măsură la proiecte de 6b, copii de 5 ani căţărând cap 6a sau vârstnici de 60 bucurându-se de trasee scurte cotate 4b. Diversivitate în adevăratul sens al cuvântului.

În cele 2 săptămâni cât am stat aici, am căţărat 7 zile dar fără a ataca vreun proiect deoarece Petronela nu s-a simţit deloc comodă la asigurat cu sfoara mea de 9,7mm. Am încercat să ajung în cât mai multe zone posibil şi să caţăr trasee uşoare dar frumoase şi pe cât posibil foarte lungi.

Am parcurs destul de multe trasee în plaja 6a-6c+ în primele 3 zile, obişnuindu-mă relativ repede cu roca şi cu stilul de căţărare necesar, mai puţin cu faimoasele coloane care în anumite cazuri m-au făcut la nervi la propriu. Am căţărat în sectoarele Afternoon şi Spartacus, am admirat Grande Grotta (unde mi-ar fi plăcut să încerc un traseu mai serios dar secundul trebuie să fie foarte bine pregătit în cazul unei trânte, uneori fiind chiar necesară legarea lui de sol pentru a nu se lovi cu capul de stalactitele care sunt prezente de la începutul rutei) şi Spartan Wall. Dacă îmi pare cel mai rău pentru că nu am încercat un traseu anume în mod cert sunt cele 2 rute din Spartan Wall, unde din păcate trebuia să parcurgi o lungime 5c până în locul de unde începeau propriu-zis cele 2 rute, aspect care nu l-am putut negocia cu secundul :) În general m-am putut căţăra cu Petronela în zonele unde filatul era foarte accesibil (plecare de pe teren drept) şi unde retragerea nu impunea prea multe manevre de coardă la recuperarea buclelor.

În a 3-a zi de căţărat am ajuns la Iannis, un sector superb unde am decis să încerc un traseu mai interesant şi un pic mai greu, numit Sevasti (7b). Surpriza cea mai tristă a fost că am constatat că în doar 3 zile de căţărat coarda mea Beal se deteriorase destul de tare doar de la coborârea din trasee (deşi nu trecuse peste muchii ascuţite). Deşi părea relativ simplu, am întâmpinat probleme la ieşirea de pe o coloană şi am ratat 2nd go-ul dând o trântă sănătoasă spre nemulţumirea secundului. Fiind finalul zilei de căţărat, am plecat spre casă descoperind partea a doua a surprizei şi anume că rucsacul meu Beal se rupsese la propriu pe toată lungimea unei cusături şi drept urmare a trebuit aruncat. Supărat la culme am decis să nu mai cumpăr nimic în viaţa mea de la Beal (uzura prematură a corzilor este chiar un aspect foarte enervant de care s-au lovit mulţi dintre prietenii mei) şi mi-am luat o coardă Roca de 75m x 10.0mm cu care am căţărat fără absolut nici o problemă restul zilelor. Muie Beal!

Revenit la faleză după o noapte în care pereţii au fost înconjuraţi de nori, am avut surpriza să găsesc o stalactită cheie din pas umedă şi acest lucru m-a costat încă 3 încercări până când am reuşit să leg traseul, dar cu noua coardă secundul meu părea mai puţin deranjat de căderi şi în final toată lumea a fost mulţumită. La finalul zilei am căţărat 2 trasee noi din dreapta grotei, trasee care cred că fuseseră amenajate cu maxim 1-2 luni înainte (încă se mai vedea praful de la bormaşină) şi care mi-au oferit o adevărată experienţă prin splendoarea lor şi mai ales prin lungime. Riscuri nu am simţit niciodată în Kalymnos, întrucât rutele sunt amenajate ca la carte cu material exclusiv inox si preechipate cu carabiniere în top.

Ultima faleză la care am ajuns a fost Odyssey, una din cele mai renumite din zonă. Aici am parcurs mai multe trasee uşoare dar pe coloane, încercând astfel să îmi corectez deficienţele. Şi totuşi pseudo antrenamentul nu a fost foarte eficient, ratând atât un 7c+ cât şi un 7c, ambele din cauza unui singur pas “banal” de abordare a unei coloane care nu constituia cruxul traseului, reuşind să leg foarte bine restul mişcărilor. Un aspect puţin frustrant dar pe care l-am acceptat, fiind clar convins de faptul că trebuie cumva să mă antrenez mult mai eficient la prinderi – aspectul pe care îl stăpânesc cel mai puţin şi care îmi ridică cele mai multe probleme.

Şi totuşi, am dorit să închei mica mea călătorie cu un traseu mai special, şi acesta s-a dovedit a fi un clasic al insulei, “Alfredo-Alfredo” (7b+), 2nd go. Fiind preechipat de o echipă de 3 italieni care lucrau de 3 zile la traseu şi nu păreau a ceda deloc din demersul lor, am putut să observ o parte din mişcări şi am forţat o reuşită flash. Planul celor 3 s-a dovedit a nu fi cel corect căci nu m-am încadrat la intrarea în crux şi am căzut fără drept de replică. Am avut nevoie doar de 1 minut ca să observ faptul că o rigleta cheie (o daaaa cat aşteptasem să găsesc o rigletă într-un crux) pe care cei 3 o evitau era de fapt definitorie pentru intrarea în pasaj şi drept urmare reuşita a venit 10 minute mai târziu. Un traseu frumos, un pic lustruit (cred ca are peste 1.000 de realizări din 1997 când a fost amenajat) şi în mod cert o variantă plăcută de a încheia căţărarea pe insulă.

Tristeţea care m-a cuprins invariabil la plecare a fost legată de mai multe aspecte. Nu aş fi plecat de aici pentru că este într-adevăr un paradis al escaladei, oamenii sunt foarte prietenoşi iar toate lucrurile se leagă într-un mare tot unitar. Un alt aspect trist este că nu prea am poze prin trasee, întrucât Petronela nu s-a simţit deloc sigură să fileze şi să pozeze în acelaşi timp.

Aş reveni cu plăcere oricând aici, în echipă uşor lărgită pentru a avea posibilitatea de a căţăra la limită trasee cât mai tari. Într-un final am înţeles de ce Birlicu’ îmi povestea de dramele pe care le trăia cu Muscă la fiecare plecare de pe insulă, căci pur şi simplu ţi se rupe inima când părăseşti Kalymnos-ul. Oricum, imaginea care mi-a rămas întipărită pe retină cel mai pregant este cea cu apusul de soare văzut de la Psirris, un peisaj care sincer mi-a dat lacrimile în ultima seară şi cu care în mod cert nu cred că îl voi identifica în alt loc decât acolo.

PS. Şi încă ceva, pentru cei care ştiţi de pasul cu inelul, raspunsul e da :)