Ca între prieteni

Prietenia este practic ultimul proiect rămas fără FA în Raza Soarelui. Puţină lume ştie de fapt care este istoria cu această linie, care porneşte taman de lângă Căruţa cu Fraieri şi continuă drept în sus pentru 35 de metri superbi. Fiind fratele mai mare şi mai greu al lui Happy End, traseul poate fi împărţit în 3 sectoare clare: începutul, relativ uşor (o mişcare mai tare la plecare), grijă mare la runout-uri + crux-ul compact într-o zonă de 4 bucle + ieşirea până sus, încă vreo 3 bucle.

Singura persoană care o cunosc clar că a testat acest traseu de câteva ori este Oliver Batîr (care deşi probabil că mulţi l-aţi asocia cu amenajatorul rutei, vă înşelaţi, ruta e deschisă de Viorel Tofan) şi de asemenea ştiu de la el că reuşise să facă toţi paşii într-o variantă proprie. Boulder curat şi câteva mici întrebări legate de modul de asigurare al ultimei bucle din crux. Totuşi cert este că cineva a mai încercat în trecut, pentru că în ultima asigurare din crux este abandonată o carabinieră pentru retragere…

Am studiat traseul, pentru că am fost foarte curios de “ce e acolo”. Am dat destul de mult la perie şi probabil un rapel de sus ar fi mult mai recomandabil, în special pentru partea finală care deşi pare uşoară implică ceva mişcări destul de pretenţioase pe care nu vrei să le ratezi după ce ai trecut cruxul. Şi cel mai important lucru, am reuşit să descifrez 90% din paşi, singura mea enigmă (mare, momentan) rămânând o încărcare dubioasă şi foarte dezechilibrată de picior, unde pentru prima oară am simţit că Galileo şi-a atins limitele şi că ar fi necesar ceva mai bun.

Am plecat vizibil impresionat de acolo, pentru că în acest traseu am găsit cele mai brutale dar în acelaşi timp tehnice şi superbe mişcări posibile pe faţă verticală/uşor surplombantă. Mă refer la încărcări de riglete, ridicări pe picior în poziţii dezechilibrate, încărcări de inverse proaste cu piciorul la 10 cm sub ele şi (cireaşa de pe tort), o mişcare semidinamică din bidoigt + mono la o mare scursă, totul pe picioare aproape inexistente, urmat de o ridicare “la nimic” pentru un bine meritat no hands rest.

Evident, totul natural şi realizabil în condiţiile corespunzătoare. În mod cert o eventuală reuşită ar trebui să survină ori în martie-aprilie ori în octombrie-noiembrie întrucât căldura este cel mai mare adversar posibil. Deşi probabil momentan ninge în Bicaz, eu totuşi mi-aş dori să ma mai pot da măcar odată pe acest traseu, în acest an. În orice alt sector căţărarea este istorie momentan şi ca în fiecare sezon, totul începe şi se termină la Raza Soarelui.

Probabil aspectul care mă motivează cel mai tare este faptul că mă simt din ce în ce mai puternic, graţie şi boulderului intens făcut pe plastic în ultimele 2 săptămâni. Motivaţia de a avea un 2010 mai frumos ca sezonul actual mă va împinge la un antrenament mult mai eficient în această iarnă, graţie şi infrastructurii existente. Şi între timp, cred că ar fi momentul să ascut şi sculele dar totuşi spre deosebire de anii anteriori acum espadrilele nu vor mai sta în cui până în februarie.