Insomnia (8a/8a+)

Sâmbătă am ajuns în Bicaz pe un frig ceva de speriat. Sincer, de mult nu m-am mai dat jos din maşină cu aşa o mare silă. Totuşi am zis să văd cum reacţionez la răcoare şi (fără plan) am mers la încălzire pe un 6b mai susţinut. După două repetări, prima cam ineficientă deoarece m-am oprit pe la jumătate congelat, am decis să mergem la “Insomnia”, din multiple motive. Cel mai important (pentru mine) – era perfect uscat, aspect pe care îl vânasem 6 săptămâni la rând anul trecut. În plus mai erau oameni dornici să se dea pe el, Ciprian pentru o nouă producţie video iar Kojac pentru încercările lui “reloaded” - din ce în ce mai apropiate de izbăvirea finală.

Istoria traseului e lungă pentru mine, lungă ca interval de timp. Primele încercări în număr de 7 le-am avut în finalul sezonului 2007, când probabil nu eram destul de pregătit fizic pentru a parcurge ruta.



2007

În 2008 am avut nevoie de 4 încercări pentru a-mi clarifica planul dar nu am mai apucat să dau şuturi întrucât traseul a fost mai mult ud în partea superioară, unde aveam un mare blocaj mental (traseul este echipat un pic eronat spre final). Cred că în acel sezon am apucat să dau o singură încercare hotărâtoare dar am alunecat la ieşirea din crux.



2008

Şi iată-mă acum la o noua intrare “de studiu”. Mi-am adus foarte repede aminte de succesiunea de mişcări şi în plus am reconfigurat planul în crux cu o intermediară descoperită de Pitzi, aspect care din punctul meu de vedere a simplificat ecuaţia chiar dacă mişcarea este un pic la risc. Spre final nu au mai fost probleme de plan şi pentru prima oară m-am simţit OK chiar şi la traverseul final de sub tavan.

A urmat şutul care s-a dovedit a fi decisiv. Un mic moment de neîncredere la mişcarea din crux, o odihnă binemeritată după, un final mai animat din cauza unei greşeli de abordare a unui pasaj. Sub tavan nu mi-a venit deloc să mă odihnesc din cauza poziţiei expuse, aşa că am încheiat conturile rapid neavând surprinzător nici o emoţie la asigurarea top-ului.



2009

Nu m-am bucurat prea mult pentru că în mintea mea ştiam că îl voi face cândva, necunoscuta principală fiind tocmai acest “cândva”. Probabil dacă aş fi avut o evoluţie mai restrânsă ca timp, l-aş fi simţit mai bine din punct de vedere al mulţumirii interioare. Am avut şi un mare bulan legat de temperatură, căci fix la încercarea mea s-a spart cerul şi am avut parte de soare.

Acum evident, vine întrebarea de ce 8a/8a+ şi nu 8a+. Ca grad, îmi este foarte greu de definit acest traseu, deşi încerc să evit la maxim cotaţiile între grade, care lasă loc de interpretare. Traseul nu este deloc uşor, cere multă rezistenţă, ceva imaginaţie în crux şi multă determinare spre final. Este peste toate 8a-urile care le-am făcut dar sub “Burtoflex” ca efort general, din cauza pasului de odihnă fără mâini de la mijloc. Probabil fără acel element (a cărui interzicere ar fi o inepţie) ar fi fost un 8a+ bătăios. Aşa, cu terminologia actuală, ne încadrăm spre un 8a+ soft.

Duminică am ajuns la Sihla, după mai bine de 5 ani cred de la ultima vizită. Multe din traseele uşoare cu care mă luptam atunci, neînţelegând prea bine cum e teoria cu “esenţa mişcării”, acum practic sunt acoperite de muşchi şi praf iar zona pare abandonată. Evident, cu puţină voinţă şi cu mult periaj, aceste linii ar putea fi readuse la viaţă dar în zonă activitatea este foarte redusă. Beneficiind de sprijinul lui Popic, am revăzut toate sectoarele şi mai mult ca sigur că voi reveni pentru anumite trasee care mi-au atras în mod deosebit atenţia. Poate cel mai frumos moment a fost reîntâlnirea cu “Frumuseţe trecătoare”, un boulder superb cu care m-am luptat vreo 4 ore când eram mai tânăr, ca să observ acum în doar 5 minute că tot ce făceam atunci era complet eronat. Si să nu uit, proiectul "Bistro", un 7A+ incredibil de tehnic.



Vineri plec în Bulgaria, mai precis la Veliko Târnovo.

Emma (8a)

Cine îşi mai aduce aminte de postul meu de anul trecut când găsisem bulversat o mare movila de gunoi la baza lui “Emma”, taman în ziua în care mă duceam să îi dau lovitura de graţie? Eu unul îmi reamintesc foarte bine sentimentul de dezgust şi dezamăgirea ce m-a marcat câteva săptămâni bune. Şi totuşi, eforturile care le-am făcut atunci, reclamaţiile la APM, articolul de pe blog (furat de mai multe agenţii de presă inclusiv de Realitatea TV) şi câteva telefoane date pe la anumite autorităţi care încercau să paseze problema de la unii la alţii – toate astea adunate au rezolvat problema. Şi iată-mă după aproape fix un an, la aceeaşi faleză, curăţată parţial, deşi sticlele sparte încă mai sunt la ele acasă...



Venit chitit să-i dau lovitura de graţie, am venit de sus în rapel şi am făcut traseul lux. Incredibil cât de multă mizerie se depusese în doar un an calendaristic, noroc că am răbdare cu aceste aspecte şi că sunt destul de hotărât în ceea ce fac. După care, am intrat în el la studiu pentru rememorarea paşilor. Mi-a luat cam o oră jumătate să refac planul pentru că uitasem complet succesiunea de sus, un pasaj incredibil de inteligent unde dacă nu ai răbdare, imaginaţie şi un pic de creier – pleci liniştit acasă întrebându-te de ce nu poţi ţine prizele evidente.



După care, şut şi gol. Cu mari emoţii la primul pasaj unde o cădere necontrolată se putea lăsa cu evenimente nebănuite şi cu o determinare maximă sus, după teoria “dă-i-o acum ca să nu te mai duci odată prin pasul anterior”. În total pasajul cheie (3 bucle), care se încheie în top, are cam 12-14 mutări, în funcţie de prizele alese şi de jocul de picioare impus, o splendoare de traseu cum rar mai găseşti pe la noi, comparabil ca atitudine cu “Noroc” din Belvedere.



Planul meu s-a dovedit prolific, căci şi Pitzi a executat ruta în aceeaşi manieră, ridicându-şi o mare piatră de pe inimă. Singura durere a fost că atunci când am tras sfoara jos, a căzut pe o sticlă şi s-a dus... noroc frăţioare că am pierdut doar 4 metri, căci dacă se tăia la jumătate cred că faceam pe bune o criză de nervi.

Iar ziua s-a încheiat cu o faptă bună, cu o curăţare şi desţelenire a rutei “Amber” (cea mai din dreapta). Cine vrea un 7b+ greu care practic are doar o singură mişcare dinamică din scursă la stânga şi tridoigt pensat prost la dreapta, exact la top – să se ducă acolo că merită.

Sunt multe trasee frumoase în Bicaz, păcat că lumea nu ştie de ele. Toate rutele de la Tunel sunt naturale, iar Marius este proiect în continuare (8b?).

Faleza Aeriană

Foarte multă lume m-a întrebat unde e faleza Aeriană din Şugău, un loc superb cu doar 2 trasee amenajate de Oliver Batîr în 2003. S-a stârnit chiar şi o confuzie pe această temă, unii considerând faleza de calificări a CN 2004 ca fiind Aeriana, deşi sunt zone total opuse. Pentru a clarifica acest lucru, luăm ca punct de reper intrarea în Şugău, unde este acea poartă imensă de lemn sub formă de portal. La 100 de metri în stânga se află o crâşmă, birt, bar – spuneţi-i cum vreţi, deasupra căruia tronează un perete. Urmăriţi linia peretelui în sus aproximativ 100 de metri şi veţi ajunge la faleza Aeriană unde sunt cele 2 trasee "Airbus" şi "Concorde".



Înapoi la intrare, drept în sus ajungeţi la cabană. Pe stânga e surplomba cu "Fantasmagoria", "Omida Veselă", etc iar peste drum e faleza care a găzduit Finala CN 2004, cu "Nazgoul" (7c) şi încă 3 trasee. Pentru a ajunge la faleza de calificări a CN 2004 (care este pe partea cealalta a versantului finalei) ne reîntoarcem la intrare şi mergem dreapta cam 100-150 metri până la prima casă, unde observăm o intrare îngustă printre construcţii. Urmăriţi poteca care urcă pe trepte de piatra (având în stânga o linie abandonată de aprovizionare a depozitului de dinamită pentru carieră) şi după ce se termină linia mai urcaţi foarte puţin după care vă orientaţi spre perete spre stânga, trecând pe lângă un tavan serios. Următoarea faleză, printre copaci, conţine traseele de calificări, unul surplombant (7c) şi altul ca un traverseu cu ieşire peste o surplombă (7a+).

Pentru prima oară la faleza Aeriană, mă aşteptam la trasee interesante, mai ales pentru că "Airbus" era proiect. Eu, Coca (Cătălin Ciofu) şi Piţi (Ciprian Andrecuţ). Am început cu cel mai uşor evident, dar traseul era cam murdărel şi uşor neclar, pe alocuri chiar friabil. Deşi gradul iniţial propus era în zona 7a-7a+, la a doua intrare am găsit o succesiune foarte bună de riglete care împreună cu o mişcare mai decisă m-au scos într-o fisură bună de dreapta. Doar 6c+, posibil ca gradul iniţial să fi fost fără această fisură dar mi se pare un nonsens să nu închei cruxul cu ea mai ales pentru că în momentul în care o ţii ai spitul al 3-lea la nivelul pieptului.

Coborând pe "Airbus", mi-a plăcut ce-am văzut. Fiind trei persoane care şi-au pus capul la contribuţie şi mâna la curăţat, prizele cheie au apărut relativ repede în peisaj. La a doua coborâre (după ce legasem "Concorde") am înlănţuit câteva mişcări mai dubioase în top rope, am degajat fragmente instabile dintr-o priză cheie şi am trecut la şuturi, adică la şut practic.



Primul meu FA în Bicaz a venit mai repede decât credeam, planul meu dovedindu-se perfect (cu aceeaşi serie de mişcări l-a executat şi Coca după aceea). Gradul se plasează undeva în zona 7b+...7c, momentan înclin mai mult spre 7c întrucât paşii nu sunt deloc simpli, genul de prize îmi convine de minune şi necesită un pic de blocaj şi determinare, colaborat cu un joc de picioare inteligent. Rămâne de văzut ce păreri vor avea următorii care vor repeta traseul.



Ce-ar mai fi de făcut acolo e strict legat de logistica traseelor, şi anume de montat o cale de retragere mai sigură, întrucât topul lipseşte cu desăvârşire.

Prea frig/Prea cald

Reîntors în patrie, în următorul week-end am făcut o vizită scurtă în Bicaz. Zăpada trona peste tot, infiltraţiile erau la ele acasă şi un frig generalizat trona peste toată regiunea. Singura speranţă rămăsese zona Şugău, unde graţie unei circulaţii diferite a maselor de aer, întotdeauna sunt 6-7 grade în plus faţă de Chei, deşi între cele 2 locaţii sunt maxim 2 km distanţă.

Fără plan bine stabilit, dornic de rulaj intens pe grade medii, a trebuit să îmi modific doleanţele întrucât nivelul rutelor din Şugău este ori prea scăzut, ori prea ridicat, aşa că am aruncat rapid un ochi la “Fantasmagoria”, traseu care cunoscuse vreo 4 repetări în sezonul trecut, una mai dramatică decât alta. Trecând peste aportul fizic care nu îl îndeplinesc momentan (dar care cred că îl pot educa spre finalul sezonului, antrenându-mă specific) şi peste umezeala uşoară din câteva prize, traseul mi s-a părut foarte serios dar şi extraordinar de clar – genul de ruta unde poţi sau nu poţi iar prea multă optimizare nu prea ai unde să faci. Sunt câteva mişcări cam morfologice, dar nu imposibile, oricum ruta este impresionantă prin stilul ei – care nu acceptă nici un compromis sau eroare.

După “studiu”, am mers pe partea cealaltă a versantului drept, unde există două trasee din calificările CN 2004 (nu mă refer la zona cu Nazgoul ci fix după creastă), dar din păcate infiltraţiile erau prezente peste tot şi în ciuda unei tentative pe un 7a+, am stabilit că mai bine mergem acasă.

Week-end-ul trecut, după încă o săptămână de antrenament, am căzut în cealaltă extremă. În doar 6 zile zăpada dispăruse iar acum la soare erau 26 de grade. De la tricou, polar şi 2 perechi de pantaloni am ajuns la pantaloni scurţi şi bustul gol. Ba mai mult, la o geană de o insolaţie şi ars puternic pe spate, încât dorm pe o parte noaptea. Refuz să mai înţeleg ce se întâmplă cu vremea dar sincer cam încep să mă satur pentru că (deşi sună a scuză penibilă), vreau să mă obişnuiesc cu un anumit tip de temperaturi şi să simt şi eu plăcere :)

Evident că în zonele la umbră încă mai erau infiltraţii, drept urmare că ne-am desfăşurat în Raza Soarelui, pentru rulaj. Fiind în zona de sus a peretelui, am profitat de moment ca să arunc un ochi pe un traseu un pic mai tăruc (Borobox, 7b+), pe care l-am parcurs relativ repede dar cu un efort un pic mai intens mai ales din cauza durerilor de la picioare – care se umflaseră de la căldură. În mod cert ruta a fost mai solidă decât auzisem de la alte persoane care au încercat-o, dar consider că merită parcursă mai ales de căţărătorii care excelează la capitolul tehnic (biceps fără creier egal zero, în acest traseu) şi mai ales dacă este UMBRĂ în momentul respectiv.

Acum consider că sunt apt să trec la lucruri mai serioase, lista de proiecte e lungă. Mai depinde şi cu ce parteneri am să mă cuplez, ce proiecte au aceştia şi binenţeles de ce surprize îmi mai rezervă vremea.