False semne de primăvară

Fiind zilnic cu ochii în prognoze, sâmbăta trecută se anunţa ca o zi perfectă de mers în Bicaz. 8 grade, ceva soare, fără vânt – condiţii care s-au şi îndeplinit spre mulţumirea mea şi a lui Alex. Ajunşi din nou în Raza Soarelui, cu tot materialul aferent, am continuat lucrările de reamenajare.

Având posibilitatea de a încălţa şi espadrilele acum, am început activitatea cu finalizarea lui “Pas Final”, unde asigurările vechi erau destul de dificil de punctat pentru căţărătorii mai scuzi. Treaba a mers ceas şi pentru că tot ne aflam în zonă, am trecut la “Căruţa cu Fraieri”, ultimul traseu din partea dreaptă, din seria celor prinse în proiectul nostrum de reamenajare.

“Căruţa” nu avea top consolidat, adică în trecut se cobora din 2 pitoane cu inel. Cu 2 ani în urmă, Alex montase o ancoră de 12 cu inel de retragere ceva mai jos iar ideea mea era de a monta un top cât mai sus posibil, deasupra pitoanelor vechi. Prin urmare, am continuat traversarea pe brână autoasigurat la grigri, fiind extraordinar de inspirat în folosirea unui brăduţ ca punct intermediar de asigurare, coarda fiind amarată în top-ul de la “Pas Final”. Ajuns la pitoane, am luat cu încredere de primul din ele şi am zburat spre vale instant, dezechilibrat din cauza sculelor de pe mine. M-am cam înmuiat după această întâmplare dar m-am reîntors pe poziţii şi am renunţat la utilizarea celui de-al doilea piton şi am montat top-ul din prizele naturale.

Mi-a fost foarte greu în bocanci, mai ales că anumite prize erau ude dar după ce am montat prima parte a top-ului m-am liniştit. M-am felicitat de inspiraţia avută cu brăduţul, mai ales pentru că altfel pendulul devenea periculos iar şocul l-am avut pe statică. Cam asta a fost contribuţia mea pentru respectivul traseu, restul procesului de reechipare revenindu-i lui Alex, care cunoştea şi traseul.

În timp ce colegul lucra de zor, am avut timpul necesar să studiez o posibilă linie între “Lynx” şi “Pas Final”. O zonă cotată drept “fără prize”, de fapt plină de alveole mici de 1-2 degete şi de mişcări extrem de tehnice pe faţă uşor căzută. După cam 30 de minute de studiu, am trecut la echiparea rutei dar nu am finalizat întregul traseu întrucât acumulatorii bormaşinii s-au descărcat. Oricum, mi-a mai rămas de echipat doar intrarea şi o asigurare prin zona superioară, traseul anunţându-se unul foarte interesant şi nu extraordinar de greu (dificil de estimat la ochi însă).

Rămaşi fără curent, am decis amândoi să profităm de această zi de “primăvară” şi ne-am căţărat puţin pe “Lynx”, pe care am reuşit să-l facem şi fără cele 3 prize săpate, deşi era ud pe alocuri. Gradul cred ca e tot acela, aşa că mai tare mă umflă râsul când încerc să mă gândesc ce au gândit amenajatorii cu 20 de ani în urmă :)

Cam atât momentan, vremea intră din nou într-un proces accentuat de răcire şi luăm din nou pauză cu acţiunile noastre. Pe ninsoare şi viscol suntem amândoi hotărâţi să nu mai lucrăm, riscurile sunt prea mari şi oricum “nu ne plăteşte nimeni” (copyright Ucigătorul de Grade).