Magnetus (7c)

După primele 2 zile de acomodare, am început să ridic uşor ştacheta. Fiind vizibil motivat de a face o vizită în zona Spartan Wall-ului dar hotărât să nu stau degeaba cât Cristi îşi încerca proiectul la Spartacus, am ochit un 7c scurt amenajat mai aerisit şi pe care surprinzător lumea nu prea se înghesuia.

M-am încălzit pe un 6c mai ciudat pe care l-am parcurs total anapoda faţă de varianta cea mai simplă. Les Amazones, un traseu de neuitat pentru cei care vor ajunge prin zonă – cu un pas de odihnă ceva mai pretenţios pe care realistic doar bucile de femeie se mulau cum trebuie.

Neavând o soluţie clară de plecare în traseul devenit proiect pentru ziua respectivă, l-am echipat şi l-am studiat liniştit vreo 20 de minute pentru reuşită. Un etalon de power endurance pe găuri.

Nelămurirea mea legată de modul de asigurare al buclei 3 s-a dovedit a fi foarte întemeiată, pentru că acolo mi s-a rupt firul după ce trecusem practic cruxul reprezentat de o serie de laterale şi o mişcare semidinamică dintr-un bidoigt. Consumul fizic şi probabil mental a fost prea mare pentru a digera momentul asigurării şi undeva spre bucla 4 am capotat. Cea mai mare greşeală a fost să dau şi cea de-a treia încercare pe soare, aspect care m-a împachetat complet şi m-a dus spre primele manifestări nervoase ale ieşirii.

A doua zi, având traseul gata echipat, m-am încălzit pe un 6c+ care m-a întins serios spre final şi mi-a pus câteva întrebări (neîntemeiate însă) legate de umiditatea din aer. Revenind la proiect, am avut (pot spune) norocul de a-l vedea pe un german care s-a dat înaintea mea şi care a venit cu o modificare de plan ca şi asigurare, culmea – punctând din mijlocul cruxului şi nu după trecerea acestuia.

Astfel, lucrurile au devenit cumva mai simple. L-am executat din prima, fără erori şi astfel am bifat primul meu 7c la Kalymnos, ruta intitulându-se Magnetus. A urmat o evoluţie ireproşabilă a lui Cristi Joantă materializată într-un flash superb, care a demonstrat faptul că planul meu era relativ perfect şi punctul critic era evident, asiguratul.

A fost un moment bun pentru mental, survenit în a 4-a zi a ieşirii, zi care s-a încheiat cu prima descindere spre The Path of Deliverance. A fost o decizie din nou forţată şi eronată per ansamblu, din cauza insistenţelor mele de a studia ruta chit că soarele urma să cadă peste sectorul respectiv. Profitând de faptul că traseul era echipat, am reuşit ca în cadrul celor 45 de minute pe care le-am petrecut să lămuresc doar parţial anumite aspecte şi să miros cruxul care mi s-a părut foarte dificil de pus în practică.

În mod cert însă, în acel moment mi-a lipsit răbdarea, pe care nu văd cum aş fi putut să o stimulez la 32 de grade, cât arăta termometrul scooter-ului din parcare.