abonează-te: Posturi | Comentarii
caută în site
The Path of Deliverance (8a)
Spartan Wall e faleza “mea” la Kalymnos, după cum scrie şi în topo – o faţă verticală lipsită de prize. Sunt 3 trasee acolo mai interesante, unul renumit – incredibil de lung şi dificil (Titanthrope 65 metri 8c+) respectiv două trasee scurte care pleacă după o lungime intermediară de access din acelaşi punct – The Path of Deliverance 8a şi Spartan Wall 8b. Ambele rute au aproximativ 20 de metri. Toată zona este incredibil de tehnică, David Graham fiind unul dintre căţărătorii care au fost vizibil ataşaţi de acest sector.
În lista mea de proiecte erau incluse ultimele două trasee şi evident am început cu începutul adică cu The Path of Deliverance. Trecând peste drumul din şosea până la faleză (aproximativ 25 de minute de urcuş), partea cea mai enervantă atât ca acces cât şi ca retragere a fost prima lungime de introducere, acum echipată, dar care în trecut se făcea solo (probabil până când cineva şi-a rupt dinţii pe acolo). Dacă eu m-am obişnuit cu aspectul care nu putea fi evitat, sincer trebuie să-i mulţumesc lui Cristi pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine – în cele 5 excursii pe care le-am făcut spre grota de unde debuta propriu-zis traseul.
Prima intrare în traseu a fost una inutilă, pe soare. Eram incredibil de pornit să studiez traseul şi evident mare lucru nu am înţeles din el exceptând partea finală care nu concepea prea multe posibilităţi de eroare. Venind după o zi de pauză, am găsit traseul dezechipat – fapt care sugera şi faptul că ipotetic nu ar trebui să stau la coadă.
Astfel a urmat cea de-a doua intrare. Am echipat traseul complet, am repetat unele pasaje şi am găsit două variante de abordare a cruxului. În ciuda unei prinderi pretenţioase şi a unei încărcări fizice am ales rigletele şi jocul de picioare. Sincer nu am identificat foarte uşor modul de parcurgere al pasului dar unele aspecte le-am rafinat din mers. Liniştit fiind de faptul că lucrurile păreau relativ sub control, am părăsit traseul – lăsându-l echipat – şi m-am întors la el după 3 zile.
Următoarea zi am mers la Arhi, unde ne-am pus pe alt traseu renumit, Angelica. Traseul nu părea deloc uşor însă aveam informaţii despre cruxul rutei care era reprezentat de un pas de bloc pe riglete, la finalul traseului. Uşor speriat de un suedez care mi-a explicat jos modul cum aborda el cruxul şi pe care îl evalua la 7A de bloc, am trecut prin stări contradictorii când am studiat traseul. Fără a brava, pasul mi s-a părut simplu, rezumându-se la o simplă dinamică dublă din două riglete bune, o intermediară aceptabilă şi o priză finală foarte bună. Problema pentru mine a fost clar cum să fac să ajung până în zona de odihnă de sub crux, aspect pe care nu am reuşit să-l pun în practică. Carenţele au apărut evident la abordarea unor prize de strangere şi la “mulgerea” unei coloane deloc comode pentru mine.
Am dat 3 încercări însă niciodată n-am ajuns nici măcar la baza coloanei, contrar părerilor aproape unanime că pasul e sus şi nu jos – deci probabil am stat prost şi cu mentalul. Odată cu încheierea temporară a episodului Angelica (pentru că vreau să revin la el), am ajuns la North Cape unde după o singură intrare pe un alt traseu intitulat Helios m-am lămurit că e timpul să mă reîntorc la proiectul meu iniţial, mai ales dacă vreau să ma întorc cu el acasă. Mai aveam 2 zile de căţărat, teoretic suficiente.
Revenind la traseu în dimineaţa zilei următoare, am trecut la şuturi. Deşi am mers destul de crispat (traseul e sensibil în două locuri la asigurare, practic eşti la limita echilibrului) prima încercare a mers incredibil de bine şi am căzut în pas pentru că nu am nimerit bine o rigletă şi am încărcat o priză de lângă ea, mai mică. A urmat regresul, două încercări unde mai jos, la o semidinamică nu am mai putut ţine prizele din cauza căldurii. Prize pe care eu le consideram bune comparativ cu ce urma în crux. Totuşi de fiecare dată după ce am căzut am fost capabil să fac cruxul, ceea ce într-un fel sau altul mă liniştea.
Nu am cedat şi am venit seara, înainte de apus, aşteptând până în momentul în care am fost sigur că nu am timp decât de o încercare. Mi-am luat-o cu graţie sub crux deoarece dimineaţa cineva încercase după mine traseul şi nu dăduse deloc din periuţă pe rigletele scurse în care eu trebuia teoretic să mă odihnesc înainte de asaltul final. Abia în momentul respectiv am început să simt o uşoară presiune, pentru că nu mai aveam decât o dimineaţă disponibilă şi în plus mă gândeam cu o uşoară jenă şi la drumurile pe care le făcuseră Petro şi Cristi pentru mine, cu scopul de a poza şi fila.
Dimineaţa la primul şut am intrat superb în pas însă am ieşit prost din el. A fost ultima rafinare a unei poziţii de picior însă toate încercările deja începeau să se adune. Nu prea mai aveam piele. Al doilea şut cred că a fost cel mai prost din toate, un fel de exprimare publică a neputinţei. Cred că a fost încercarea cea mai slabă din punct de vedere mental din toată ieşirea, indiferent de gradul traseului pe care eram. Am căzut din nou sub crux pentru că am uitat să magneziez înainte de a lua prizele din care iniţiam mişcarea semidinamică.
Al treilea şut şi implicit ultimul (pentru că mi-am acordat maxim de odihnă în funcţie de poziţia soarelui) a fost cel perfect, unde toate s-au închegat superb şi astfel am reuşit să parcurg primul meu 8a în exterior, un traseu pe care eu îl consider elocvent dintr-un cumul de factori: traseu relativ celebru în zonă, cu repetări de lux şi cu o problemă tehnică pentru care am avut nevoie de o mare precizie pentru a o putea rezolva.
Nu aş fi crezut că voi lega ruta fix la ultima şansă şi sincer aş fi preferat să fi rezolvat mai rapid traseul, însă astfel sentimentul reuşitei a fost mult mai puternic. Dacă stau să privesc în trecut, am trăit acest film de mai multe ori (parcurgerea rutei la ultima şansă/încercare – primele exemple care îmi vin în minte sunt Glissando sau White Dream), de multe ori când resursele erau mult mai puţine decât credeam eu că sunt necesare şi am reuşit cumva să îmi gestionez pozitiv toate aceste trăiri pentru a împinge lucrurile peste limită. E un lucru bun, care se adună şi care îmi demonstrează încă odată cât de important este mentalul în căţărare.
Singurul regret e că nu am mai apucat să mai arunc un ochi şi pe Spartan Wall. Dar regretele şi proiectele neatinse sau studiate generează o nouă dorinţă de a reveni în zonă, cât mai rapid posibil. Din nou, Kalymnos rămâne singurul loc unde simt nevoia acută de a mă întoarce şi unde din nou, la plecare, inima mi s-a rupt în două de tristeţe.
Leave a Reply
Arhiva
Mă antrenez la:
Saracu pujutz. I se rupse inimioara la plecare. xoxo muahmuah
Insensibil!
uai brava uai.stii ca binilii invinjii.moldovai fruncea.succesuri.
Intreb si eu ca omu’ care nu prea a fost la catarat pe dincolo.
Adicatelea, daca am inteles bine, echipezi un traseu si mai treci pe acolo cand ai chef sa-l incerci si buclele din traseu nu deranjeaza pe nimeni si vor ramane acolo pana te hotarasti tu sa dezechipezi traseul. Intre timp, cine trece pe acolo, poate incerca traseul fara sa se supere nimeni. ( ma refer la faptul ca poti cadea de cate ori vrei in buclele altuia ca nu e nicio suparare )
Exact. Stiu cazuri de prieteni care si-au lasat buclele in primavara si le-au luat in toamna, in alte zone :)
io am lasat buclele la Pfalz in germania un an de zile…si le-am gasit tot acolo
Adica atunci cand te-ai dus dupa un an ti le-ai furat singur? =))