RSS: Articole | Comentarii

Punct și de la capăt

1 comentariu

Doar 10-15 secunde s-a plimbat sonda ecografului pe degetul meu și am auzit o concluzie care m-a lovit în creștetul capului. „You have broken the A2 pulley.” Vorbesc și înțeleg engleza aproape ca o limbă maternă dar am zis să întreb poate totuși nu am perceput corect mesajul. Verdictul era cât se poate de clar, explicațiile tehnice nu mai aveau nici o relevanță pentru mine (pentru că le știam deja), ce mă îngrijora erau urmările.

Ruptura ligamentului scripete A2 este o accidentare foarte des întâlnită la cățărători (detalii despre mecanica acestui tip de leziune aici) care în mod normal se poate rezolva conservator (cu o combinație de pauză și exerciții de recuperare) atât timp cât este identificată și izolată din timp.

Momentul critic pentru mine a fost pe 28 Februarie la Timișoara, când la o anumită mișcare degetul 4 a cedat. A urmat o serie de verificări, recuperări, ecografii, discuții, certuri, RMN-uri, imobilizări și cel mai grav – diagnosticări eronate. Între timp începusem să citesc foarte multă traumatologie sportivă și începusem să înțeleg simtomatica accidentării care nu se potrivea deloc cu versiunile medicilor sau cu interpretările investigațiilor. Auzisem atâtea teorii și variante încât deja începusem să îmi pierd răbdarea. Ultimul medic cu care mă văzusem îmi spusese direct în față că îmi pierd timpul și ar fi timpul să caut o soluție la o clinică specializată iar această replică m-a pus serios pe gânduri.

În căutările mele pe Internet identificasem mai multe clinici de traumatologie cu care intenționam să intru în contact. Innsbruch, Torino, Milano, variante multiple însă vizionarea unui scurt documentar video mi-a atras în mod special atenția datorită unei intervenții chirurgicale pe o problemă similară cu diagnosticul meu final (ruptură completă de tendon refăcută prin grefă). Experiența și portfoliul medicului (inclusiv prin colaborările cu cățărătorii) erau impresionante. Primele tentative de discuții cu alte clinici evoluaseră inconstant, unii medici nemanifestându-și un interes vizibil față de cazul meu sau oferindu-mi consultații la intervale prea mari de timp față de necesitatea mea. Între timp am mai primit o recomandare pentru aceeași clinică din Barcelona (mulțumesc Maria!) și am decis să îi contactez și pe ei deși credeam că sunt mai dificili de abordat din perspectiva fluxului mare de pacienți pe linie sportivă. Surprinzător răspunsurile au fost rapide și pozitive iar în 2 săptămâni deja programasem consultația care speram să îmi edifice problema.

Negru de supărare, cu o ecografie nouă care semăna destul de bine cu celelalte 7 pe care le făcusem în țară și cu 2 RMN-uri care puteam să le arunc la gunoi, stăteam în așteptare în cabinetul doctorului Xavier Mir, șeful clinicii de chirurgie a mâinii a Institutului Catalan de Traumatologie și Medicină Sportivă (ICATME). În sfârșit după 6 luni discutam și eu cu cineva care mă înțelegea dar în același timp îmi explica faptul că am pierdut foarte mult timp. Ruptura se încadra deja la afecțiune cronicizată și în plus dezvolta și o artroză în paralel din cauza solicitărilor dispuse pe zona capsulei. Operația rămânea singura șansă iar intervenția impunea refacerea completă a  A2-ului cu o grefă prelevată dintr-un tendon al încheieturii.

În operație

3 săptămâni mai târziu mă internam în spital împreună cu soția iar după 24 de ore mă externam cu un ligament A2 nou. Operația fusese reușită din perspectiva celor 4 medici chirurgi iar acum urmau 2 săptămâni de imobilizare. Este inutil să povestesc cât de bine am fost îngrijit și ce condiții am avut în spital respectiv cât de complex mi s-a părut totul comparativ cu sistemul nostru medical. Am avut emoții foarte mari înainte de intervenție care s-au accelerat progresiv pe măsură ce străbăteam drumul spre sala de operație dar grației anestezistei am avut un somn profund respectiv o ieșire foarte rapidă din zona de terapie intensivă.

În cele 2 săptămâni post operatorii în care nu am fost prea util, am avut mult timp să mă gândesc la multe aspecte care mă definesc. Am conștientizat și mai mult cât de mult reprezintă cățăratul pentru  mine și cât de gol mă simt când nu pot să fac ceea ce îmi place. Am încerat să fiu cât mai pozitiv în gândire, mi-am acceptat greșelile și m-am împăcat cu situația având certitudinea că cel puțin în momentul respectiv am făcut tot ce se putea face.

Ultimul drum la Barcelona a confirmat reușita operației (verificare ecografică) după scoaterea firelor și m-a scăpat de orteza care m-a terminat mental datorită imposibilității de a face măcar mișcările de bază. Greul abia acum începea, aveam o mână complet inertă, dureri destul de mari pe încheietură și un nou drum sinuos în față.

La recuperare

Acum când scriu aceste rânduri au trecut 4 săptămâni de la operație iar lupta zilnică a recuperării mă ține viu. Progresul este foarte lent dar vizibil la 2-3 zile iar acest lucru nu poate decât să mă bucure. Din acest moment voi putea începe și recuperarea fizică generală, având aproape 1 lună și jumătate de când nu am mai făcut nici un fel de efort.

Teoretic, peste 2 luni ar trebui să fiu recuperat. Practic, rămâne de văzut.

 

  1. Bifi says:

    Cel mai interesant post, pentru mine, de pana acum. Insanatosire/ recuperare cat mai rapida!

Leave a Reply