Nici nu s-au terminat bine concursurile şi încep altele. Primul şi cel mai important event e Campionatul Naţional de la Răchiţele unde sper din nou să fac o figură bună. Posibil acum ca presiunea să fie mai mare, întrucât am ambele titluri de apărat. Păcat că a fost poziţionat în aceeaşi perioadă cu un renumit concurs de bloc din Belgia (Blok Open), pe care astfel mă văd nevoit să îl ratez deşi îl planificasem cu mai bine de 3 luni înainte.

Dacă la dry tooling e ca de obicei un joc direct unde poţi lua totul sau nimic, pe linie de bouldering lucrurile sunt foarte încurcate. Campionatul va fi precedat (se pare) de etape regionale de calificare, unde o clasare în primii 4 devine obligatorie pentru a prinde un loc pe lista finală.

Primul regional e pe 15 ianuarie, la Piatra Neamţ. Cam din scurt, dar nu am de ales şi mi-ar conveni foarte mult o calificare rapidă pentru a evita efort prea mare la un alt concurs similar. Rămâne de văzut cum am să mă simt şi cât de bine mă vor ajuta degetele care înca sunt în procesul de recuperare. Cert este că din punct de vedere organizatoric lucrurile sunt foarte încurcate dar noul sistem ce urmează a fi testat în această ediţie prezintă o diversitate mult mai buna (pentru toate categoriile de căţărători) care sper să fie digerat de către comunitate.

Ca şi pregătire, am ajuns la munte la nivel de week-end. Vremea este foarte capricioasă şi de fiecare dată când am mers în Chei am avut parte numai de temperaturi pozitive, ceea ce a făcut absolut imposibilă pregătirea pentru viteză. E plăcut în natură, deşi motivaţional nu mai am ce să fac în Bicăjel şi probabil ar trebui să mai amenajez nişte trasee (când am să îmi mai găsesc timp şi pentru asta – sincer nu ştiu, dar trebuie cumva). Rulajul însă ajută şi detensionează mintea, saturată de timpul petrecut între pereţii sălii.

Sub egida “Free Your Mind”, am fost 5 cursanţi care au finalizat cele 3 module. Nu intru în detalii pentru că cine vrea cu adevărat să înţeleagă sau să simtă ceva din atmosfera cursului – trebuie să participe. În esenţă însă, am luat-o toţi cu începutul şi uşor uşor ne-am diferenţiat în funcţie de nivelul şi aptitudinile fiecăruia, dezvoltând cunoştinţele sau învăţând lucruri noi de la zero.

Făcând abstracţie de atmosfera degajată, şedinţele de curs, care s-au întins uneori până la 1 noaptea, au scos din fiecare ce era mai bun şi au evidenţiat evident minusurile care trebuie corectate prin antrenament specific, atât din punct de vedere competiţional sau corelat cu planurile pentru realizări în bouldering şi escaladă.

Acum, după aproape 15 ani de căţărat şi destul de multe realizări deloc de neglijat, am conştientizat că de fapt eu nu m-am antrenat niciodată pentru structurat şi corelat cu obiectivele ferme de viitor. Sau cum ar zice alţii, i-am cam dat-o din talent, combinat cu multă mişcare, experienţă şi voinţă. Sau mai pe scurt – m-am dat şi am făcut ce şi cât am putut.

Probabil, nu e rău nici aşa dar întrebarea care mă roade este oare câte realizări ar fi putut veni mai repede? Sau câte încercări au fost ratate din raţiuni tehnice? Sau de ce am ratat eu finala la Balcaniadă pentru că nu am aplicat o simplă regulă de echilibru static?

În mod cert, metode de antrenament există şi sunt multe moduri de abordare a problemei. Important este să te antrenezi pentru ceva cuantificabil şi realizabil, să accepţi o modificare radicală a problemei şi să suferi puţin. Pentru că în final s-ar putea să fie mai puţină muncă cu băieţii la comun, un regim mai strict şi un val de realizări sau eşecuri. Pe care trebuie să le gestionezi corespunzător pentru a merge înainte.

Totul însă e legat de obiectivele pe care ţi le impui şi disponibilitatea de a investi în a le atinge, pentru că teoria cu datul din plăcere (pe care o aud frecvent în jurul meu taman la cei care refuză să se încordeze mai tare) se dărâmă mai ceva ca un castel din cărţi de joc.

Aş fi dorit să ies în week-end la dry la munte dar frigul m-a ţinut mai aproape de casă şi am mers în poligoanele de la Repedea. Temperatura, în condiţiile în care soarele strălucea voios pe cer, s-a stabilizat la -20 de grade şi sincer nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am urnit destul de greu pe un asemenea frig.

M-am simţit bine evoluând cu sculele, chiar dacă totul s-a limitat doar la anumite serii de traversee diagonale, certificându-mi încă odată că nivelul fizic e în creştere faţă de anul trecut. Singura neplăcere a fost dată de faptul că mi-am făcut nişte răni la degetul 5 în zona unde e contactul cu mânerul pioletului, semn că pielea crapă foarte uşor la frig, aspect coroborat şi cu lipsa de rulaj din acest sezon care de obicei tăbăcea mai bine porţiunea respectivă.

Din 2006 când m-am apucat propriu zis de dry tooling, acesta e singurul sezon când motoarele au fost la ralanti (dar nu oprite). Un sezon trist, determinat de dispariţia panoului indoor de antrenament şi de lipsa unui partener mai statornic. Nu pot spune că am suferit enorm din cauza acestui lucru, dar nici bine nu mi-a fost. Am luat “viaţa” ca atare şi am încercat ca în cadrul antrenamentelor de la sală să lucrez în paralel aspectele legate de forţă şi blocaje, pe care vreau să le îmbunătăţesc pentru viitor. Nimic nu se pierde, totul se adună.

Totuşi, o rază de soare pentru sezonul următor se întrevede, întrucât există posibilitatea teoretică de a construi la Blocker un sector separat, retras, exclusiv pentru dry tooling. Trebuie să fac nişte poze ale locaţiei (destul de înalte) şi să mă gândesc la o structură cât mai eficientă posibil, care să permită un antrenament complex. Poate dacă voi reuşi acest lucru în acest an, voi concepe un plan mai bun de bătaie pentru 2011, care să îmi permită să mă pregătesc la maxim pentru o deplasare externă la realizări şi de ce nu – o participare la Cupa Mondială.

Momentan însă lucrurile sunt îngheţate şi mă consolez cu simplul fapt că sunt apt 100% fizic şi stau bine şi cu mentalul. Verificarea practică o voi face week-end-ul următor, la Răchiţele.

Aşa că nu mi-a mai rămas decât să mă antrenez, deşi am foarte mult de lucru în ultimul timp şi sincer chiar am de furcă cu timpul liber. Întrucât panoul se închide (şi oricum n-am mai dat decât foarte rar pe acolo, sporadic), tot antrenamentul meu se desfăşoară la Repedea, pe teren natural. E mult mai bine, mă caţăr lungime cât mai mare posibil, în funcţie de teren. Pentru că sunt mult prea multe prize, încerc să îmi imaginez rute cu mişcări cât mai grele şi cu prize restricţionate.

Chiar şi aşa, cel mai bun aspect este că reuşesc să mă antrenez la maximum (în sistem 2/1 sau 3/1 în funcţie de schema pe care o abordez) şi că mă caţăr în continuare cu degetele libere, fără leocoplast, aspect absolut imposibil la panou. Plus că încerc să mă eliberez cât mai bine mental iar pentru asta majoritatea traseelor includ câte o posibilă trântă sănătoasă în pasul cheie.

Şi cam atât, singura chestie certă e că tot timpul iau două zile pauză înainte de marea confruntare. Care nu mai vine :)

Concomitent cu antrenamentele de reacomodare care nu sunt foarte intense, am continuat şi pregătirea la panoul de dry într-un sistem de întreţinere musculară ce are rolul de a mă menţine în priză. În week-end este un concurs de dry tooling la Braşov la sala lui Pti şi evident că nu am să ratez ocazia, mai ales ţinând cont de frumoasa infrastructură care este disponibilă pentru competiţie.

Luna februarie a reîntors frigul la locul lui şi primăvara se lasă din nou aşteptată. Oscilez între două ramuri sportive care se completează una pe alta dar nu mă pot pregăti intens pentru niciuna din ele şi prin urmare mă las dus de val. Proiecte în Bicăjel nu mai sunt iar inima mă trage din ce în ce mai mult spre mult aşteptatele activităţi legate de sezonul cald.

Aştept să treacă concursul, după care voi lua o decizie. Poate se întâmplă ceva între timp :)

În week-endul trecut m-am căţărat aproape non stop. Am reuşit să parcurg fără căderi „Dance 4 Life” (de 2 ori chiar) cât şi „Enter the Dragon” – trasee la care altă dată lucram cu zilele, am croşetat rapid prin rutele uşoare practicabile din faleză şi am dat un randament foarte bun încercând de multe ori să-mi complic paşii. Antrenamentele la panou au devenit din ce în ce mai dure, cu mişcări impuse în condiţii cât mai dificile iar aportul fizic a crescut de asemenea corespunzător cu nivelul traseelor.

Nu văd decât 2 ţinte acum: concursul din week-end şi “Millenium”. După asta ştiu exact ce am de făcut iar lista e foarte lungă pentru că sezonul ce urmează va fi unul mai special. Poate pentru că schimb prefixul, poate pentru că simt că pot, poate pentru că tocmai faptul că “îmbătrânesc” mă motivează mai tare ca oricând uitându-mă în jurul meu.

Să vedem cum se învârt zarurile în weekend!

Spre deosebire de începutul anului, când din punct de vedere fizic eram destul de jos după pauza de sărbători, acum mă consider din nou funcţional şi prin urmare turaţia motoarelor creşte progresiv. Ieşirile la stâncă au fost modificate astfel încât acum momentan mă axez pe rulaj, renunţând pentru 2 săptămâni la proiectul iniţial, care va deveni din nou target după ce campionatul va fi încheiat.

Duminică am trecut şi la o scurtă pregătire pentru partea de gheaţă, dat fiind faptul că acum cele două cascade din Bicăjel sunt închegate OK şi drept urmare pot să mă antrenez eficient şi pentru proba de viteză. Am profitat de ocazie însă pentru a face o comparaţie între Fusion şi Nomic pe gheaţă iar decizia finală a fost foarte clară din punctul meu de vedere, şi anume Fusion sucks :)

Profilul super agresiv al lamei, care îi conferă o precizie imbatabilă la dry, necesită un stil mai aparte de lovire care în punctul final trebuie să imprime şi o mişcare de rotaţie a capului pioletului în jos. Altfel, unghiul de lovire nu este cel optim şi de cele mai multe ori plasamentul nu este foarte sigur sau gheaţa se crapă prea mult, aspect care în condiţiile de viteză poate fi catastrofal. În condiţiile normale de lucru, mai ales dacă stilul de lovire se stăpâneşte corespunzător, cred că se poate face treabă bună cu Fusion-ul dar marja de eroare la lovire este foarte redusă.

Drept urmare, am concluzionat că la viteză voi evolua cu Nomicul dezechipat de greutăţi şi ascuţit agresiv pentru agăţare. Cronometrul a arătat un timp bun la prima evoluţie de test dar sper ca în cursul acestei săptămâni să îl îmbunătăţesc fundamental, sub marja de 1 minut.

Bicăjelul este îngheţat complet la ora actuală şi prin urmare în acest moment toate traseele sunt practicabile. Am profitat de ocazie şi am parcurs un traseu care nu îl bifasem până acum, “Out of Fuel”, singurul traseu care este complet inabordabil dacă nu există pod de gheaţă, ocazie cu care m-am amuzat teribil de faptul că primele 2 ancore au devenit inutile întrucât nivelul râului este acum ridicat cu aproape 2 metri şi prin urmare evoluţia porneşte de la nivelul ancorei 3. Cu un M7, un M8 şi un M9- parcurse fără erori, m-am putut declara mulţumit de acest antrenament în natură, mai ales întrucât cele 3 trasee nu m-au terminat din punct de vedere fizic.

Mă simt bine, tonusul este în creştere şi dacă menţin ritmul actual de pregătire şi motivaţie cred că singurul element care mă poate destabiliza în competiţie este ghinionul. Iar acest lucru îl pot accepta fără regrete.

Nu am conştientizat oboseala concret decât weekendul trecut, când mi-am dat seama că pur şi simplu nu pot să leg nici măcar un 7a+ dacă nu am de gând să dorm cum trebuie şi să îmi reîncarc bateriile. Şi sunt ferm convins că trebuie doar să aştept până când am să îmi revin iar planurile legate de proiecte vor fi reluate.

Neavând alte posibilităţi de deplasare la căţărat am extins totuşi antrenamentul la 4 zile pe săptămână, de fapt la un ritm continuu de 2 zile efort cu 1 pauză. O zi la panou, o zi în poligon la Repedea. Chiar dacă nu pot trage la maxim, trebuie să mă mişc pentru că altfel aş începe să mă simt ruginit. Munca de birou prelungită m-a făcut de asemenea să îmi revizuiesc drastic dieta întrucât începusem să iau încet noi dimensiuni iar lucrurile de acest gen trebuie tăiate din faşă. Momentan, totul pare a fi sub control.

Singura veste bună e că m-am decis unde îmi voi petrece concediul în această vară. Tot o destinaţie mai exotică, tot acelaşi mix de stâncă şi mare – care acum va fi Antalya, Turcia. Dar până pe 26 iulie, mai este.

În acest weekend a fost un soi de reuniune la panou (Ciprian şi Ioana au făcut câte o excursie în Iaşi) iar în gaşcă mare (adica 6 persoane împreună cu Luş şi Vali) rezultatele au apărut rapid. Tema de anduranţă rezolvată, câteva teme extraordinar de fizice parcurse, etc. Au fost două zile foarte grele, poate cele mai grele din aceste şedinţe de antrenament dar sunt sigur că şi rezultatele vor răsplăti în viitor munca investită. Dacă nu va fi pentru concursul din weekend, va fi pentru realizări.

Alt aspect bun este că după 2 zile de efort maxim am nevoie doar de o zi de odihnă şi sunt recuperat, e drept şi cu ajutorul suplimentelor. Singurul lucru care m-ar mai putea opri acum ar fi o accidentare stupidă dar sper că acest lucru nu se va întâmpla, deşi am reuşit să mă găuresc în picior de 3 ori în ultimele 20 de zile şi mi-am spart tăiat şi bărbia la ultimul antrenament. Aspecte neplăcute, care fac parte din joc.

Mai am două zile de pregătire şi intru în perioada de pauză de dinainte de concurs (2 zile). Vineri plec spre Buşteni.

Concluzia: zburaţi cu TAROM oriunde, evitaţi British Airways pe cât posibil întrucât au întârzieri mari chiar şi la cursele interne.

Revenit acasă, după o zi de somn, am reluat programul de antrenament şi din fericire am observat că nu am pierdut mai nimic. Reuşesc să leg tema de 50 de mutări în sens ascendent, dar nu pot decât 36 de mutări în sens invers. Oricum, există un progres per total şi asta contează mult pentru mine. Atâta timp cât în această perioadă prelungită de pregătire şi acumulare nu am regres de la o şedinţă la alta, totul e ok. Acomodarea ca şi siguranţă a plasamentelor este terminată, de acum totul devine un aplomb fizic, cel puţin la panou.

Nimic special în rest, poate zilele astea am să fac şi nişte poze la panou. Mai am 9 zile de stat pe bară după care circul din nou şi abia aştept o nouă ieşire la munte. Se apropie Cupa CAR şi poate profit de moment ca să mai fac o vizită în Piatra Mare, la traseele de dry din zonă.