În cele 2 zile în care ne-am căţărat, am vizitat două zone: Bas Cuvier şi Isatis, fiind profund impresionat de a doua (mai retrasă şi mai diversă din punctul meu de vedere). Am trecut prin mai multe trasee, unele dintre ele nici nu ştiu exact cum se numesc (foarte greu de identificat în topo-ul online) dar am reţinut primul 6A celebru din Bleau deschis in 1946 (Marie Rose), precum şi vecinul ei Nescafe, două linii foarte tehnice ambele în prima zonă. Tot aici am reuşit un on sight emoţionant pe o faţă de pe care sincer nu ştiu cum mă dădeam jos în caz că eşuam în partea superioară. Impactul asupra mentalului a fost foarte bun căci înălţimea mare (vreo 5 metri în total) deşi şi-a pus amprenta nu m-a scos din problemă şi astfel am putut finaliza ruta.

Dacă în prima zi a fost mai mult o introducere, a doua zi în Isatis volumul de trasee a fost mai mare, lovindu-mă din nou de aceeaşi problemă ca la concurs şi anume ieşirile pe bolovani. Au fost unele care le-am făcut la marea limită, altele la care m-am amuzat teribil când am realizat care era soluţia şi altele care m-au îngenuncheat fără drept de apel.

Din nou Oniga m-a plimbat pe la diverse trasee, crescând treptat şi distanţa faţă de sol iar spre finalul zilei m-a dus la un traseu aparte. Linia ce te surprinde prin simplitatea ei şi care pare imposibilă la prima vedere – L’Angle Bens (subtil joc de cuvinte) mi-a rămas în minte şi a rămas acolo să mă aştepte pentru o nouă întâlnire. O muchie la stânga, nimic la dreapta, nimic la picioare şi totuşi o anumită combinaţie de compresii şi modificări de echilibru se îmbinau în soluţia perfectă pe care nu am mai reuşit să o pun în practică din cauza oboselii şi a nopţii ce se apropia.

Iar următoarea zi a plouat. Dar totuşi am făcut un drum acolo pentru a-mi lua la revedere de la “unchiul”, ocazie cu care am vizitat şi toată zona Isatis pentru a identifica un număr cât mai mare de trasee.

Am plecat de acolo bucuros şi mulţumit de senzaţiile trăite şi cu dorinţa de a reveni cât mai repede posibil. Atât pentru puritatea mişcărilor, pentru şcoala de căţărat care ţi-o oferă zona cât şi pentru anumite trasee care mi-au plăcut foarte mult la prima vedere.

Exceptând câteva zile în care singura pasiune a fost statul cu burta la soare, în rest am încercat să surprindem cât mai multe aspecte în mici excursii de o zi. Nu am avut nevoie să închiriem vreo maşină şi ne-am bazat exclusiv pe transportul feroviar care pe lângă faptul că e ieftin circulă şi cu o cadenţă foarte bună.

1 zi în Blanes , 3 zile în Barcelona şi 1 zi la Port Aventura.

Blanes a fost cea mai apropiată locaţie faţă de noi, la 2 staţii de tren distanţă (practic un fel de capăt de linie pentru primul sector al trenului ce parcurge litoralul). Un orăşel ceva mai mare şi cochet al cărei principală atracţie era o grădină botanică. Am vizitat-o şi nu am regretat decizia, locaţia acesteia fiind superbă, pe coasta unei faleze. Foarte frumos aranjată, chiar dacă dimensiunile nu erau foarte mari, grădina era în stare perfectă şi fără urme ale turiştilor.

Barcelona am surprins-o în 3 zile diferite, exclusiv la picior. Practic 1 zi întreagă şi alte două jumătăţi de zi. Durata “marşului de apropiere” cam 1 ora şi 10 minute cu trenul, deci acceptabil.

Am avut 2 direcţii clare – de a vizita cât mai multe locaţii pentru a surprinde pulsul oraşului şi de a ataca cât mai multe magazine (articolele vestimentare fiind mult mai ieftine decât cele de la noi). Exceptând multe clădiri, pieţe şi străzi ascunse am vizitat Sagrada Familia, Muzeul de Ciocolată şi Acvariul. Ca şi impresie generală, oraşul este foarte frumos, plin de viaţă dar nu depăşeşte Parisul din punctul meu de vedere.

Sagrada Familia este un obiectiv turistic impresionant dar modernismul care se impune încet încet în construcţia actuală parcă răpeşte ceva din frumuseţea edificiului. Taxă de intrare cam piperată şi aglomeraţie foarte mare. Impresionant este şi faptul că se lucrează non stop la construcţie deşi turiştii circulă cu miile pe sub macarale.

Muzeul de Ciocolată l-am găsit întâmplător, când ne învârteam pe lângă Arcul de Triumf – un monument superb. A fost amuzant să vedem scene din desene animate construite complet din ciocolată, precum şi să aflăm povestea ciocolatei de la origini până în prezent. Nu mai zic şi de faptul că am primit câte o ciocolată cadou la intrare :)

Acvariul a fost cireaşa de pe tort. Este enorm. Are incredibil de multe specii de peşti (inclusiv rechini de toate dimensiunile), plus un sector special numai pentru pinguini şi meduze. Situată lângă port, clădirea este impresionantă şi necesită cam 2 ore pentru o vizită completă. Merită toţi banii şi nu este foarte departe de centru (10 minute cu autobuzul).

Poate cel mai frumos lucru pentru mine a fost vizita străduţelor lăturalnice care emană adevăratul spirit catalan. Total opus atmosferei de pe La Rambla, în acele zone retrase lucrurile sunt altfel iar aspectul comercial dispare pentru o clipă.

Partea de shoping nu o mai comentez dar o recomand oricui. Preturi de 2 sau chiar 3 ori mai mici faţă de reprezentanţele oficiale de la noi din Mall-uri, marfa aceeaşi. Incredibil de multe magazine ale aceluiaşi brand in zona centrală, trebuie doar multă răbdare şi evident dispoziţie pentru aşa ceva.

O zi întreagă ne-a luat vizita la Port Aventura. Cam 2,5 ore cu trenul la dus şi acelaşi timp la întors dar satisfacţia enorma. Un parc impresionant de distracţii şi mult mai hardcore faţă de Terra Mitica din Benidorm. 44 EUR intrarea de persoană dar merită fiecare cent. Are 6 roller coastere (din care unul era din păcate în revizie, taman cel cu plecare accelerată şi care ajunge la 135 km/h) însă atracţia de top numită Dragon Khan funcţiona la capacitate maximă. Impresionant, 8 răsuciri peste cap (primul de acest fel în lume la momentul deschiderii). M-am dat de 2 ori în el, urlând maxim de extaz.

Am parcurs cu succes toate atracţiile tari din zonă, unele chiar de mai multe ori. Nu mi-am permis să filmez nimic în timpul evoluţiilor dar există câteva filme foarte reuşite online care prezintă tot balamucul. Un foarte bun exemplu este cel de mai jos.

Cel mai dur element mi s-a părut Hurakan Condor, cel mai mare free fall din Europa. În 2007, la Terra Mitica experimentasem The Flight of the Phoenix (60 metri), aici însă distanţa a fost de 100 metri. Mult mai impresionant, mai ales şi datorită faptului că înainte de a fi eliberat din vârful turnului, platforma cu cele 4 scaune se înclină uşor în faţă pentru a îţi evidenţia mai bine zona de sosire (care nu se vede prea clar, fiind între 4 pereţi de unde începe practic frânarea iar impresia ta e că deja ai lovit solul datorită schimbării bruşte de nivel de lumină).

Cam asta a fost excursia noastră relaxantă în Spania şi singura problemă a fost calitatea mâncării care pe mine personal m-a dezamăgit total (numai junk food peste tot). Acum urmează să văd cât de bine am să mă simt după o pauză de mai bine de 3 săptămâni de la mişcare. Cheful de căţărat este maxim!

Primul oraş văzut a fost Antwerp sau Anvers, cum îl ştim noi românii. Un oraş frumos, cu un centru istoric foarte bine păstrat şi plin de mişcare. Aici am avut şi primul contact cu unele din producţiile de bază belgiene, în speţă cu ciocolata şi cu wafele. Incredibil de bune, deşi eu nu sunt un obsedat al dulciurilor. Vizibil impresionat de prima locaţie, am rămas uimit şi fără cuvinte când am ajuns în Brugge. Foarte animat, plin de turişti, străduţe mici şi canale navigabile. Un oraş puternic încărcat de istorie, la fel de bine păstrat ca orice obiectiv turistic prezent în Belgia.

Scurt, printre picături, am văzut şi Ostende – una din cele mai importante zone estivale la Marea Nordului şi Dinant – oraşul de la baza falezei Freyr, renumit pentru faptul că aici s-a născut Adolphe Sax, nimeni altul decât inventatorul saxofonului. Poate au fost prea multe locaţii într-un interval atât de mic dar a fost o plăcere să descoperi şi să vezi cât mai multe locuri noi, cu diferenţe semnificative între ele atât ca aspect, oameni, limbă şi accente vorbite… Un lucru important este şi prezenţa impresionantă a bicicliştilor (care au prioritate absolută în trafic) indiferent de categorie socială sau statut. De la sportiv la om de afaceri, lumea pedalează în draci evitând pe cât posibil maşina în deplasările scurte.

Toate ca toate, dar trebuie să zic câte ceva şi despre bere. Trecând peste faptul că sunt peste 8.000 de tipuri diferite din care 800 produse la scară comercială – berile belgiene au ceva aparte. Gust, tărie (11,3% pentru bărbaţi adevăraţi), aromă. Am trecut prin cel mai hilar moment când întrebând într-un bar ce bere ni se recomandă ni s-a arătat un raft cu sticle unice ce înconjura ca o centură toţi pereţii localului. Sunt foarte multe, toate incredibil de bune iar când te întorci acasă nici pe dinţi nu îţi mai vine să te speli cu variantele noastre autohtone. Detalii pe Wikipedia căci problema e mult prea vastă ca să o pot discuta aici.

Colajul foto de mai jos va ilustra cred cel mai bine câteva din senzaţiile belgiene. Dacă reuşeşti să ignori sau să te acomodezi cu limba, restul vine de la sine (din fericire se vorbeşte engleza cam peste tot în locurile unde ai nevoie). Aşa că momentan, la prima impresie, Belgia a reuşit să detroneze în doar 3 zile Anglia din topul preferinţelor personale.

Evident, am ajuns şi la căţărat atât pe plastic cât şi la natural, în Freyr. Dar despre asta, voi scrie într-un episod următor, chiar dacă timpul alocat căţăratului a fost foarte scurt dar eficient.

Pe lângă cele 8 opriri în fiecare pub întâlnit în cale (băutura e la rang de cinste în UK iar cei 440 ml dintr-un pahar de bere reprezintă doza necesară de supravieţuire pentru încă 30 de minute de plimbare), trebuie să recunosc faptul că mi-a plăcut Londra. Poate nu la fel de mult ca şi centrul cochet al Manchester-ului, probabil din cauza aglomeraţiei şi a numărului impresionant de turişti. Cert este că voi reveni cât mai repede posibil în zonă, în special pentru a vizita câteva din impresionantele muzee care majoritatea au şi intrarea liberă.

În orice caz, Tamisa are farmecul ei iar Big Ben-ul mi s-a părut impresionat, un adevărat simbol al oraşului. Am ales doar câteva fotografii, care surprind pe scurt câteva din zonele vizitate la picior.

Pentru a ajunge la destinaţie însă, lucrurile stau puţin mai complicat în special dacă bugetul este mai redus (cum a fost cazul nostru de faţă). Varianta optimă este prin Lufthansa via Frankfurt, dacă se doreşte un zbor liniştit cu o companie de linie serioasă. Zbor direct nu există decât la BlueAir din Băneasa, însă atenţie mare căci la dus ajunge la 23.15 când aproape tot transportul comun nu mai circulă şi taxi-urile nu sunt deloc ieftine. Prin urmare, am ales la dus o combinaţie de 2 zboruri cu EasyJet via Milano şi la întoarcere zborul direct din Lisabona spre Băneasa cu BlueAir – având avantajul că la ora 07 eram în Bucureşti. Am ieşit astfel mai ieftin per total cu tot cu zborul din Iaşi şi în plus orarul ne-a permis să ne stabilim şi legăturile de rigoare.

Zborul de plecare a mers relativ OK, chit că EasyJet e mai low-cost iar relaţia cu Italia transportă mulţi români care merg la muncă. Noroc însă că zborurile din Băneasa sunt mai ieftine decât ăştia (care pleacă din Otopeni) şi totuşi n-am avut de suportat chiar foarte mulţi needucaţi. Alegându-mi zborurile cu pauze de aproximativ 3 ore, am plecat la 06.00 din Iaşi şi la ora 19.30 eram în Lisabona. La 00.00 eram în Aveiro după o călătorie cu InterCity-ul şi astfel într-un final am aruncat ancora.

Orăşelul este mic, compact, foarte curat şi lângă ocean. Cu o Universitate destul de mare care reuneşte studenţi din toată lumea, magazine cochete, cafenele şi băruleţe la toate colţurile. Mi-a fost aproape imposibil să înţeleg limba portugheză însă norocul mi-a surâs prin faptul că persoanele cu care m-am intersectat mai ştiau şi ceva engleză. Ne-a luat practic o zi să ne odihnim după drum şi încă o zi să cunoaştem oraşul în amănunt.

După prima escapadă cu autobuzul spre plajă, din a doua zi am trecut la autostop. Mult mai amuzant şi mai rapid, călătorind cu toate tipurile de maşini posibile – de la decapotabilă la business class. Plaja de la Barra e impresionantă şi vegheată de un imens far (portul este aproape) iar nisipul este incredibil de fin. Singura durere e apa extraordinar de rece a oceanului, dar nu am rezistat şi am năvălit în apă pentru o baie foarte scurtă.

Mâncarea şi băutura – pe alese, pentru toate gusturile posibile. Aspect enervant – berea la 0.2 litri, mai ales în condiţiile în care cea mai mare bere posibilă în bar este de 0.4 litri. Trecând peste acest aspect, viaţa de noapte e destul de animată în zonă, în special datorită prezenţei masive a studenţilor. Preţurile variază destul de mult la anumite servicii. Transportul în comun e scump, dar mâncarea e mai ieftină în regim de supermarket. La fel, anumite servicii sunt mult mai ieftine ca la noi – de exemplu un espresso e 0.60 EUR.

Fiind o călătorie scurtă, nu prea am avut timp de vizite în afara oraşului. Să zicem că a fost un starting point, o primă expediţie de tatonare iar concluzia finală e că voi reveni mai mult ca sigur în zonă pentru că prima impresie a fost foarte bună. Călătoria s-a încheiat cu descinderea în halta Băneasa, ocazia cu care m-am lămurit că mult hulitul nostru aeroport din Iaşi e luxul de pe lume.

Singurul regret este dat de faptul că nu am reuşit să vizităm Lisabona, dar rămâne pe data viitoare când poate am să merg şi la căţărat în Portugalia.

Dacă tura trecută am apelat la un charter Otopeni – Kos, acum am decis să îmi construiesc intinerariul singur, pe bucăţi, combinând 3 zboruri diferite cu 3 companii diferite. Iaşi – Otopeni cu Tarom, Otopeni – Atena cu Olympic Air şi Atena – Kos cu Aegean Airlines. Costul total al deplasării 1.300 RON de persoană, evident pentru cei din Bucureşti suma scăzând cu aproximativ 350 RON. Exceptând o lungă aşteptare în Atena (dublă ca timp faţă de rezervarea iniţială, din cauza reprogramării anunţate a unui zbor), călătoria a parcurs şnur până în Kos, unde am aterizat la 21:20.

Deşi ultima barcă pleca la 21:00, în program scrie clar că tot timpul aşteaptă aterizarea ultimului zbor, care de cele mai multe ori aduce căţărători ce navighează spre Kalymnos. Aceleaşi costuri ca şi data trecută, adică 15 EUR taxi-ul de la aeroport la port (Mastichari) şi 6 EUR barca din Mastichari spre Kalymnos. Am fost aşteptaţi în port de gazda noastră, Poppy – unde vă recomand călduros să staţi mai ales datorită condiţiilor foarte bune la preţuri rezonabile (25 EUR camera).

Pentru a ne deplasa pe insulă am apelat la scutere, pe care tot de la Poppy le-am luat, practic de la fratele ei care tocmai îşi deschisese o afacere în domeniu. Cost 11 EUR pe zi şi senzaţii pe măsură. Exceptând o pană de carburant (da, trebuia să fac şi eu odata pana prostului) alte momente neplăcute nu au existat, reuşind să stăpânesc destul de bine tehnica de conducere a drăciei şi reuşind şi recordul absolut de a prinde 70 de km la oră (evident, la vale). Necesită permis de conducere categoria B.

Evident, voi trece la căţărat. Am căţărat practic 10 zile şi am parcurs 16 trasee cu dificultăţi de la 6a la 8a. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar per total mă simt împlinit, mai ales întrucât ziua de căţărat practic avea între 4-5 ore. Am căţărat numai dimineaţa, exceptând o singură zi când am dat un singur şut seara la unul din proiectele mele. Probabil dacă insistam seara făceam mai multe trasee de rulaj, dar regula va rămâne valabilă doar pentru viitor.

Am început căţăratul la Spartacus cu ceva trasee de rulaj. Fără grade mari, dar trasee cât mai lungi posibil şi foarte frumoase. Treptat, am ales de comun acord cu Cristi un traseu cotat 7b intitulat Gladiator, pe care eu am reuşit să îl parcurg abia în a doua zi. Mi s-a părut un traseu complex, superb dar decotat golănesc – cum se întâmplă cu multe trasee de nivel mediu din Kalymnos care au un rulaj excesiv (sute de realizări). Crux atât la intrare, vreo 15 metri de rezistenţă pe coloane şi găuri, un crux deloc uşor (o ridicare combinată cu o venire pe picior) şi iar rezistenţă.

Printre picături, în toate zilele de căţărat am încercat să bag rulaj cât mai mult posibil pe trasee care nu erau genul meu – adică cât mai multe coloane şi prinderi. Prin rulaj înţeleg rute până în 7a care le foloseam pentru încălzire (evident numai rute noi, neparcurse în trecut) pe care să le parcurg la vedere. Ceea ce am şi reuşit, dar efortul impus mi-a confirmat faptul că trebuie să mă antrenez mult mai mult la pensate…

Astfel au trecut primele două zile de căţărat fără prea mari reuşite. Cu 7b-ul în buzunar am rămas la aceeaşi faleză unde Cristi avea un proiect şi am încercat să ridic ştacheta. A urmat Magnetus (7c), despre care voi scrie în postul următor.

Fiind mai tot timpul la curent cu ce se întâmplă în lumea aviației, prin ianuarie am reușit să rezerv zborurile necesare cu Blue Air, la niște prețuri incredibil de bune (per total 160 EUR pentru 4 persoane), problema fundamentală rămânând transferul auto de la Iași la Cluj Napoca.

Fiind pentru a doua oară la Paris, vizita mea și a lui Petro a fost mai scurtă, doar de 3 zile, părinții mei rămânând o săptămână întreagă pentru a savura momentul. Orașul este mare, sunt incredibil de multe lucruri de vizitat și probabil pentru o experiență relativ completă ai nevoie de aproape 2 săptămâni, în special dacă ești atras de cultură.

Drumul Iași – Cluj Napoca și retur îl scot din ecuație, pentru că e partea negativă. Zborul a decurs plăcut, surprinzător de liniștit pentru un low cost, exceptând momentul penal în care aproape toată lumea aplaudă la aterizare. Întrucât am condus toată noaptea, odată decolat am băgat o bere la fizic și am dormit aproape până la destinație.

Blestemat de boulderiștii care mi-au spus că e blasfemie să mă duc la Paris și să nu trec pe la Fountainebleau (e în plan, pentru finalul de sezon), după o masă copioasă în cartierul Latin, mi-am început călătoria prin oraș cu căutarea magazinului Au Vieux Campeur. Care magazin era de fapt un complex de vreo 16 magazine distincte, prin care m-am orientat destul de greu dar într-un final am reușit.

Față de vizita precedentă, am reușit să urc în Turnul Eiffel până sus (adică am dat top), să mă plimb cu Bateau Bus-ul în circuit pe Sena, să văd Sacre Coeur și cartierul Montmartre și să mă plimb prin zona centrala – Jardin des Tuilleries, Champs Elysees, etc.

Un oraș superb, plin de viață și de culoare dar fără a avea o agitație specifică metropolelor. Și da, un oraș plin de iubire, la tot pasul. Pun câteva poze din scurta mea excursie și mă retrag căci mâine fac iarăși drumul până la Cluj, ca să-mi recuperez părinții :))

Nimic special, dar totuși unul din cele mai frumoase momente rămâne plimbarea prin Dunham Park, un spațiu verde incredibil de bine amenajat situat în sud-vest-ul suburbiei Altrincham, Manchester. De fiecare dată când am ajuns în UK, fiind găzduit acasă la clientul meu și integrat foarte bine cu familia acestuia, am încercat să respect în totalitate tabieturile englezești. Mă refer la mesele strict britanice la ore fixe, ceaiurile fără zahăr dar cu o aroma subtilă de lapte, pint-urile de Guinness băute pe nerăsuflate și atmosfera superbă de familie din ziua de duminică.

Indiferent ce s-ar întâmpla, britanicul care stă acasă iese duminica la plimbare în parc. Dacă e cald, poate la picnic sau la alte distracții în natura. Noțiunea de parc este un pic diferită față de ce există la noi, prin simplul fapt că este permis să calci iarba, iarbă care indiferent de numărul de tălpi care o calcă este extraordinar de rezistentă la tasare. Un lac mic cu niște rațe sălbatice, aleile pietruite și băncile de lemn sunt aspecte obișnuite.

La Dunham Park însă, armonia omului cu natura este dusă la limite greu de acceptat nouă. Stejari de 500 de ani vechime extraordinari de bine întreținuți, clădiri medievale perfect conservate, canale cu apă care străbat parcul în multiple direcții și… căprioare. Zeci. Care umblă libere printre alei și pe care evident nu le fugărește nimeni.

Nici nu vreau să mă gândesc la implicațiile financiare care apar în susținerea acestui parc dar simplul fapt că majoritatea familiilor din zonă plătesc un fel de abonament la National Trust (o asociație ce îngrijește parcul și multe alte edificii similare) în valoare de 60 de lire pe an, dă de gândit. Bani pentru natură și pentru un loc de plimbare într-o zi oarecare de duminică.

În continuare, sper să îmi găsesc timp odată să vizitez Londra, un loc superb pe care de fiecare dată îl observ doar la aterizarea în cercuri făcută pe Heathrow.

Astfel, am pornit spre tărâmul mult dorit doar eu şi cu Petronela, într-o vacanţă cu tentă mai mult romantică decât sportivă, într-o ieşire care a avut rolul principal de a vedea cât mai multe zone posibile, de a ne distra cât mai mult posibil şi printre picături, de a căţăra câteva trasee.

Principala problemă este drumul până pe insulă, care este posibil în două variante: economic şi dureros sau costisitor dar rapid. Varianta economică implică accesul auto din România până la Atena urmat de o călătorie lungă cu feribotul (din câte am înţeles între 12 şi 14 ore) direct până pe insulă. Sau din România până în Turcia la Bodrum după care din nou cu feribotul dar doar pentru 1 oră. Greu de spus care este varianta cea mai recomandabilă din acestea două, probabil cea prin Turcia întrucât mersul prelungit pe mare e posibil să nu fie pe gustul tuturora.

Varianta comodă este evident cu avionul în combinaţia Otopeni – Atena – Kalymnos sau Otopeni – Atena – Kos (o insulă mare învecinată). Problema legată de aeroportul din Kalymnos este că are o dimensiune foarte redusă a pistei şi nu suportă decât avioane de dimensiuni foarte mici, spre deosebire de aeroportul din Kos care acceptă orice model de avion. În perioada când am fost noi, nu am găsit bilete spre Kalymnos, absolut toată perioada lunii august fiind complet rezervată încă din luna mai. Combinaţia de bilete de avion este de aproximativ 400 EUR de persoană, în funcţie de compania aeriană care le emite (Aegean sau Olympic Airways). De asemenea, legăturile nu sunt la ore prea comode şi pot implica uneori necesitatea de a sta o noapte în Atena sau de a petrece destul de mult timp pe aeroport.

Varianta pe care am abordat-o noi a fost una mai directă, căutând un zbor charter direct Otopeni – Kos, pe care l-am şi găsit la o companie de turism din Bucureşti şi pentru care am plătit 330 EUR de persoană. Singura problemă stresantă cu zborul charter este că există riscul de anulare dacă nu se ocupă măcar jumătate din locuri sau că se poate amâna cu o zi sau cu câteva ore. Aspectul cu întârzierea chiar s-a întâmplat şi ne-a dat peste cap zborurile interne Iaşi – Otopeni, pe care am fost obligat astfel să le reconfigurez cu o zi întârziere. Acum la final nu ştiu dacă aş mai alege varianta zborului charter în detrimentul celui de linie, pentru că cu 2-3 zile înainte de plecare ajunsesem să fiu agasat de modificările frecvente ale orarului de zbor.

Odată ajunşi în Kos, aeroportul pe care îl recomand ca destinaţie aeriană întrucât şansa de anulare a zborurilor din cauza vântului puternic este minimă (spre deosebire de Kalymnos), următoarea etapă este drumul cu taxi-ul până în portul Mastihari, care se află la aproximativ 10 minute de aeroport. Costul călătoriei este între 10 şi 15 EUR, în funcţie de ceasul taximetristului care poate fi evident pornit sau oprit. De aici, cu barca şi pentru 6 EUR de persoană, urmează o călătorie de 30 de minute până la Kalymnos, mai precis portul Pothia. De aici ori cu taxi-ul ori cu autobuzul ori dacă deja există o rezervare de cazare făcută şi v-aţi înţeles cu proprietarul să vă aştepte cu maşina, drumul se termină odată cu sosirea într-unul din sătucurile care sunt fix sub falezele de căţărat, mă refer la Melitsahas, Myrties sau Massouri.

Pentru cazare, am ales o variantă recomandată de Ioni şi am stat al Vassilis Studios, un loc pe care l-aş numi mai degrabă căsuţa cu pisici (10 la număr) şi care este situat la 100 de metri de plajă şi 10 minute de mers pe jos faţă de nucleul căţărătorilor.

Superb, uşor retras, preţurile variază între 20 şi 30 de EUR în funcţie de sezon pentru o cameră echipată complet: paturi, duş, bucătărie, AC, frigider, televizor, etc. Singurul dezavantaj poate fi drumul ceva mai lung până la sectoarele de căţărat dar care poate fi rezolvat ori prin maşină (dacă există), rent a car, rent a scooter sau – cum am făcut noi – autostop.

Restaurante, foarte multe la număr, dar eu am fost cel mai ataşat de unul numit Psirris, în Melitsahas, un loc unde mâncarea era foarte ieftină şi mare comparativ cu alte locaţii dar care avea şi un peisaj superb seara, situat fiind pe malul mării lângă micul port. Cei care sunt suporteri ai mâncărilor marine vor fi foarte încântaţi de variantele oferite, eu am avut ceva reţineri până în ultima seară când m-am aruncat la o caracatiţă prăjită şi am avut plăcuta surpriză să constat că e mai bună ca puiul!

În general o masă sănătoasă pentru două persoane variază între 20 şi 30 de EUR, în funcţie de preferinţele gastronomice şi de cantităţile solicitate. A nu se rata salata grecească, souflaki (un fel de frigărui) şi mâncărurile de peşte!

Despre căţărat…. E foarte greu de explicat sau de povestit care este atmosfera aici, dar am să încerc să o caracterizez prin câteva cifre. Peste 40 de sectoare de căţărat, peste 850 de trasee din care majoritatea sunt în intervalul 6a-6c+, foarte multe trasee tari parcurse, proiecte futuristice, absolut orice gen de căţărare (faţă, surplombă, tavan, coloane, găuri, etc.) şi în general lungimi mari desfăşurate (coarda de 70 de metri e chiar foarte recomandabilă). Deşi perioada cea mai optimă pentru realizări este în lunile mai sau octombrie, căţărarea este perfect practicabilă şi vara în anumite sectoare, în general până în ora 14.

Climatul pe insulă este foarte uscat, umezeala apărând doar dacă cu o seară înainte falezele au fost înconjurate de nori. Regula de bază este să nu te dai evident la soare şi să cauţi traseele care îţi convin, la umbră. De un mare ajutor este topo-ul (35 EUR) care conţine traseele, informaţii despre access, expunerea la soare, recomandări legate de sezonul optim şi dacă respectivele faleze sunt kids friendly sau nu. Numărul de căţărători pe insulă este impresionant (deşi acum eram teoretic off season), multe naţii şi tipuri de căţărători de absolut toate vârstele. Am văzut oameni făcând 8b 2nd go fără mari eforturi, dar şi oameni lucrând cu o determinare mare şi cu nişte trânte pe măsură la proiecte de 6b, copii de 5 ani căţărând cap 6a sau vârstnici de 60 bucurându-se de trasee scurte cotate 4b. Diversivitate în adevăratul sens al cuvântului.

În cele 2 săptămâni cât am stat aici, am căţărat 7 zile dar fără a ataca vreun proiect deoarece Petronela nu s-a simţit deloc comodă la asigurat cu sfoara mea de 9,7mm. Am încercat să ajung în cât mai multe zone posibil şi să caţăr trasee uşoare dar frumoase şi pe cât posibil foarte lungi.

Am parcurs destul de multe trasee în plaja 6a-6c+ în primele 3 zile, obişnuindu-mă relativ repede cu roca şi cu stilul de căţărare necesar, mai puţin cu faimoasele coloane care în anumite cazuri m-au făcut la nervi la propriu. Am căţărat în sectoarele Afternoon şi Spartacus, am admirat Grande Grotta (unde mi-ar fi plăcut să încerc un traseu mai serios dar secundul trebuie să fie foarte bine pregătit în cazul unei trânte, uneori fiind chiar necesară legarea lui de sol pentru a nu se lovi cu capul de stalactitele care sunt prezente de la începutul rutei) şi Spartan Wall. Dacă îmi pare cel mai rău pentru că nu am încercat un traseu anume în mod cert sunt cele 2 rute din Spartan Wall, unde din păcate trebuia să parcurgi o lungime 5c până în locul de unde începeau propriu-zis cele 2 rute, aspect care nu l-am putut negocia cu secundul :) În general m-am putut căţăra cu Petronela în zonele unde filatul era foarte accesibil (plecare de pe teren drept) şi unde retragerea nu impunea prea multe manevre de coardă la recuperarea buclelor.

În a 3-a zi de căţărat am ajuns la Iannis, un sector superb unde am decis să încerc un traseu mai interesant şi un pic mai greu, numit Sevasti (7b). Surpriza cea mai tristă a fost că am constatat că în doar 3 zile de căţărat coarda mea Beal se deteriorase destul de tare doar de la coborârea din trasee (deşi nu trecuse peste muchii ascuţite). Deşi părea relativ simplu, am întâmpinat probleme la ieşirea de pe o coloană şi am ratat 2nd go-ul dând o trântă sănătoasă spre nemulţumirea secundului. Fiind finalul zilei de căţărat, am plecat spre casă descoperind partea a doua a surprizei şi anume că rucsacul meu Beal se rupsese la propriu pe toată lungimea unei cusături şi drept urmare a trebuit aruncat. Supărat la culme am decis să nu mai cumpăr nimic în viaţa mea de la Beal (uzura prematură a corzilor este chiar un aspect foarte enervant de care s-au lovit mulţi dintre prietenii mei) şi mi-am luat o coardă Roca de 75m x 10.0mm cu care am căţărat fără absolut nici o problemă restul zilelor. Muie Beal!

Revenit la faleză după o noapte în care pereţii au fost înconjuraţi de nori, am avut surpriza să găsesc o stalactită cheie din pas umedă şi acest lucru m-a costat încă 3 încercări până când am reuşit să leg traseul, dar cu noua coardă secundul meu părea mai puţin deranjat de căderi şi în final toată lumea a fost mulţumită. La finalul zilei am căţărat 2 trasee noi din dreapta grotei, trasee care cred că fuseseră amenajate cu maxim 1-2 luni înainte (încă se mai vedea praful de la bormaşină) şi care mi-au oferit o adevărată experienţă prin splendoarea lor şi mai ales prin lungime. Riscuri nu am simţit niciodată în Kalymnos, întrucât rutele sunt amenajate ca la carte cu material exclusiv inox si preechipate cu carabiniere în top.

Ultima faleză la care am ajuns a fost Odyssey, una din cele mai renumite din zonă. Aici am parcurs mai multe trasee uşoare dar pe coloane, încercând astfel să îmi corectez deficienţele. Şi totuşi pseudo antrenamentul nu a fost foarte eficient, ratând atât un 7c+ cât şi un 7c, ambele din cauza unui singur pas “banal” de abordare a unei coloane care nu constituia cruxul traseului, reuşind să leg foarte bine restul mişcărilor. Un aspect puţin frustrant dar pe care l-am acceptat, fiind clar convins de faptul că trebuie cumva să mă antrenez mult mai eficient la prinderi – aspectul pe care îl stăpânesc cel mai puţin şi care îmi ridică cele mai multe probleme.

Şi totuşi, am dorit să închei mica mea călătorie cu un traseu mai special, şi acesta s-a dovedit a fi un clasic al insulei, “Alfredo-Alfredo” (7b+), 2nd go. Fiind preechipat de o echipă de 3 italieni care lucrau de 3 zile la traseu şi nu păreau a ceda deloc din demersul lor, am putut să observ o parte din mişcări şi am forţat o reuşită flash. Planul celor 3 s-a dovedit a nu fi cel corect căci nu m-am încadrat la intrarea în crux şi am căzut fără drept de replică. Am avut nevoie doar de 1 minut ca să observ faptul că o rigleta cheie (o daaaa cat aşteptasem să găsesc o rigletă într-un crux) pe care cei 3 o evitau era de fapt definitorie pentru intrarea în pasaj şi drept urmare reuşita a venit 10 minute mai târziu. Un traseu frumos, un pic lustruit (cred ca are peste 1.000 de realizări din 1997 când a fost amenajat) şi în mod cert o variantă plăcută de a încheia căţărarea pe insulă.

Tristeţea care m-a cuprins invariabil la plecare a fost legată de mai multe aspecte. Nu aş fi plecat de aici pentru că este într-adevăr un paradis al escaladei, oamenii sunt foarte prietenoşi iar toate lucrurile se leagă într-un mare tot unitar. Un alt aspect trist este că nu prea am poze prin trasee, întrucât Petronela nu s-a simţit deloc sigură să fileze şi să pozeze în acelaşi timp.

Aş reveni cu plăcere oricând aici, în echipă uşor lărgită pentru a avea posibilitatea de a căţăra la limită trasee cât mai tari. Într-un final am înţeles de ce Birlicu’ îmi povestea de dramele pe care le trăia cu Muscă la fiecare plecare de pe insulă, căci pur şi simplu ţi se rupe inima când părăseşti Kalymnos-ul. Oricum, imaginea care mi-a rămas întipărită pe retină cel mai pregant este cea cu apusul de soare văzut de la Psirris, un peisaj care sincer mi-a dat lacrimile în ultima seară şi cu care în mod cert nu cred că îl voi identifica în alt loc decât acolo.

PS. Şi încă ceva, pentru cei care ştiţi de pasul cu inelul, raspunsul e da :)

Deşi totul a început relativ timid, într-o zi de joi, după două zile deja incendiul ajunsese la 20 de kilometri faţă de zona în care stăm. Zilnic, în timpul drumului către zona de căţărat, treceam prin acest infern unde soarele nu mai exista şi era vizibil cu ochiul liber ca în timpul eclipsei.

Incendiul a durat aproape o săptămână şi a implicat enorm de multe forţe terestre şi aeriene care mai mult au încercat să limiteze distrugerile şi să izoleze focul – căci de stins nu se punea problema. În anumite locuri, flăcările atingeau 20-25 de metri înălţime şi în aproximativ 15 minute defrişau complet un deal cu o suprafaţă impresionantă.

Pentru mine acesta a fost cel mai bun exemplu că suntem mici şi infimi în faţa naturii dezlănţuite.

Detalii pot fi citite aici.