Deşi a fost anunţată destul de rapid, Cupa României a prins foarte repede formă şi a oferit 3 etape de concurs reuşite (Braşov, Bucureşti şi Timişoara) din care am participat la primele două. Cu timp de lucru de 2 ore şi 30 de minute pentru 12-14 trasee, competiţia a fost una dură şi interesantă în acelaşi timp.

La Braşov a fost din nou, cel mai al dracului concurs la al cărui stil nu m-am putut acomoda deloc. Majoritatea traseelor atletice, foarte puţine rute cu trick, un nivel fizic destul de mare cerut pentru a produce rezultate. Clasamentul a fost dur cu mine, locul 16 fiind evident dezamăgitor dar realist faţă de prestaţia mea.

Din fericire însă, următoarea etapă de la Fabrica a fost complet diferită. Tot timpul mi-a plăcut amenajarea de acolo datorită faptului că există o varietate mare de unghiuri, prize bune şi foarte multe idei ale route setterilor. Am avut un parcurs foarte bun în calificări, dar aş mai fi avut nevoie de un traseu pentru a prinde finala. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu locul 7 (primul sub linie) şi cu faptul că am reuşit parcurgerea unor rute pe care nici unii din finalişti nu le-au finalizat. Şi totuşi, nu a fost de ajuns.

A 3-a etapă nu am putut să o atac întrucât cheltuielile de deplasare erau prea mari pentru bugetul meu şi oricum şanse pentru un rezultat bun la general nu aveam. În plus, în acelaşi week-end avea loc concursul regional Buldăreşte de Crăciun, ajuns la cea de-a 3-a ediţie. Aici problema e fost mai relaxată din punct de vedere al concurenţei dar mult mai dură ca volum de muncă. 42 de trasee în 5 ore, reuşind la final locul 2 cu 36 de trasee parcurse şi cu frustrări mari că am fost învins de o problemă morfo.

Luna Ianuarie a reluat competiţiile cu un eveniment aniversar. Din nou la Fabrica, alte 14 trasee superbe, o altă prestaţie bună şi din nou lipsa unui traseu suplimentar m-a privat de finală. Locul 8 la final însă o experienţă interesantă per total, toate aceste concursuri adunându-se şi clădind (sper) o experienţă mai bună pentru evenimentul de pe 6 februarie la care ţintesc. Voi ajunge din nou în Belgia dar de data asta la Blok Open 2012, un eveniment internaţional cu tradiţie şi cu un număr impresionat de căţărători participanţi, unde de data asta aş dori o clasare mai bună comparativ cu Bleau Open.

În tot acest parcurs competiţional indoor (care se va continua în Februarie cu calificările la Campionatul Naţional de Bouldering şi teoretic după aceea cu Campionatul în sine) mi-a fost greu să mă mai împart şi cu celelalte pasiuni pe care iarna mi le activează în fiecare an. Fiind însă din ce în ce mai bine pregătit din punct de vedere fizic, dry tooling-ul mi-a oferit din nou posibilitatea de a mă verifica şi de a petrece timp în natură.

A fost superb ca în două şedinţe în Bicăjel să repet din prima toate traseele pe care le-am abordat, cu o marjă mare de confort fizic indiferent de dificultatea traseului însă a fost foarte trist de asemenea să văd că anul acesta organizatorii Cupei Răchiţele au ales ca perioadă de desfăşurare a concursului fix week-end-ul când eu voi fi în Belgia. Povestea se repetă exact ca anul trecut (când am aruncat biletele de avion la gunoi şi am mers la Răchiţele) dar de data asta nu îmi mai permit să renunţ. Trebuie să recunosc că este un pic trist pentru mine să fac o asemenea alegere, mai ales că în România există un singur concurs de profil dar în acelaşi timp experienţa pe care ţi-o conferă un concurs internaţional este un lucru pe care foarte greu reuşeşti să îl aduni şi implicit necesită sacrificii.

Pe de o parte, sunt conştient că experienţa pe care am acumulat-o la dry tooling a venit cu foarte multă muncă şi a adus rezultate valoroase după 5 ani de practică. Toate obiectivele pe care am dorit să le ating, atât pe plan competiţional cât şi extracompetiţional, au fost atinse şi implicit nu au generat decât alte obiective şi mai mari care nu prea mai sunt legate de România. Pentru aceste ţeluri am nevoie de timp, pregătire specifică şi un buget serios – aspecte pe care momentan în acest termen scurt nu le pot rezolva.

Pe de altă parte, competiţia în sine (indiferent de ramura sportivă practicată) te modelează şi te pune în faţa unor situaţii care îţi verifica şi dezvoltă aptitudini. Nici un concurs nu este o investiţie pierdută, indiferent de locul ocupat şi de prestaţie. Cu discernământul necesar, concluziile se trag destul de simplu şi pot genera reacţii pozitive în viitor. Iar o competiţie în exterior, într-un mediu complet străin şi mult mai variat faţă de teritoriul naţional, e o sursă ce trebuie exploatată la maxim.

Deci în final, într-un fel tot “răul” e spre bine. Încerc să adun cât mai multe lucruri şi învăţăminte, fiind în postura buretelui care absoarbe tot ce poate. Şi probabil va veni un moment, sper eu apropiat, când voi începe să am şi pretenţii pentru anumite rezultate în concursurile de bouldering.

Proba de escaladă sportivă a pus la bătaie 8 trasee pentru categoria Master, fiecare traseu evaluat la 1.000 de puncte indiferent de dificultate şi fără împărţirea numărului de puncte în funcţie de realizări. Diferenţa a fost dată de prezenţa unui bonus de 200 de puncte pentru reuşitele la vedere sau flash şi binenţeles de volumul de căţărare implicat.

Am parcurs 4 trasee, din care 2 flash şi a fost suficient să mă calific în finală pe a 7-a poziţie. Din celelalte trasee probabil aş mai fi avut şanse la unul singur dar fiind mai precaut am preferat să mă păstrez mai ales întrucât stăteam destul de prost cu pielea. Finala a adus 2 trasee foarte tehnice dar li cu elemente de power endurance însă stilul de amenajare a fost foarte eficient întrucât nu au existat egalităţi.

Singurul aspect care m-a deranjat la finală a fost prezenţa reflectorului care bătea dintr-o singură parte şi umbra proprie acoperea multe din prizele de picior. Dar nu acest lucru m-a limitat în evoluţia mea ci neatenţia, cel puţin la primul traseu unde am greşit la debutul părţii surplombante, evaluând prost o încărcare de picior de pe care nu am ajuns la următoarea priză. La cel de-al doilea traseu evoluţia a fost mai bună dar nu am trecut primul crux serios care a învins majoritatea concurenţilor. Am terminat prima zi pe locul 7, practic mi-am conservat locul din calificări.

A doua zi a fost adevăratul challenge din punct de vedere fizic. Cei care au participat doar la bouldering au avut un strop in plus de energie dar chiar şi aşa s-au dat lupte crancene. Au fost 22 de trasee, fiecare evaluat la 1.000 de puncte care de data asta se împărţeau la numărul de realizări. În primele 2 ore am reuşit să parcurg câteva trasee dificile dar nu era suficient pentru o calificare întrucât numărul de repetări era destul de ridicat.

Conştientizând că mă lasă fizicul treptat şi văzând că şi restul lumii începe să reducă treptat motoarele m-am concentrat pe traseele cu puţine repetări, găsind unul foarte pretenţios care nu avea nici o repetare. Mi-a luat doar 5 minute să-i găsesc trick-ul dar acum se punea problema de a lega mişcările. Mi s-a părut foarte greu pentru că deşi mulţi încercau planul meu, nu prea se legau lucrurile, era vorba de o cheie de mână sensibilă şi o mişcare de body tension care te torsiona bine de tot. Abia după ce Rus a legat traseul şi mi-a explicat cum a controlat el torsiunea, am simţit că e posibil. Am dat 3 încercări, am luat 15 minute pauză şi în ultimele 5 minute de calificare am făcut traseul care m-a propulsat pe ultimul loc din finală.

A fost un sentiment mare de victorie personală cu această reuşită. Dacă nu l-aş fi făcut, probabil nu terminam în primii 12 la bouldering, deoarece numărul total de trasee pe care l-am făcut a fost 10 faţă de alţii care nu s-au calificat cu 13-14.

În finală, am fost cam spart dar am dat tot. Primul traseu a fost incredibil de dur fizic dar aici mi-am câştigat locul 6 final pentru că am ajuns la priza 5 din prima încercare. Oricum traseul nu l-a făcut nimeni deşi băieţii au fost aproape. Al doilea traseu, un jump aproape imposibil pentru mine pe care Rus, Ungureanu şi Zuzu au încercat să-l evite cu un acroşaj extrem. Rus a şi abandonat concursul după acest traseu când ligamentele colaterale i-au cedat.

Ultimul traseu practic a rezolvat concursul. Nu era foarte greu, dar lumea era prea obosită. Aici s-a văzut cine a mai putut face ceva şi din nou în gestiunea generală a concursului nu au mai existat egalităţi. Ungureanu a câştigat pe merit iar eu am terminat concursul pe locul 6 la general.

A fost un sentiment foarte mişto să prind finalele şi să fiu “acolo” cu băieţii, probabil un semn că încă mai am ceva şanse să cresc din punct de vedere competiţional pe plastic. Cu ceva mai multă atenţie la escaladă, rezultatul final putea fi îmbunătăţit cu 1-2 poziţii.

Concursul a avut loc la sala Klimzaal Bleau din Gent, o sală exclusiv pentru boulder şi care se deosebeşte total de celelalte prin faptul că structura imită perfect bolovanii de bouldering şi se apropie foarte dramatic de realitatea din natură. Au participat 135 de bărbaţi şi 25 de femei care au fost distribuiţi în 4 serii de concurs (vineri prima serie, sâmbătă următoarele două serii şi duminică ultima serie). Căţărători majoritatea din Belgia şi Franţa dar şi din alte ţări (Olanda, Italia, Polonia, Spania şi nu în ultimul rând România).

Au fost 38 de blocuri ce trebuiau parcurse în 4 ore şi 30 de minute, după calificări 5 sportivi urmând să evolueze în finală. Dispunerea concurenţilor în serii nu s-a făcut aleatoriu ci valoric, duminică participând cei mai buni sportivi (criteriul de bază fiind clasificarea în top #50 la ediţia precedentă sau wildcard-urile acordate de către organizatori).

Fiind străin la prima participare şi cu girul lui Oniga, am beneficiat de un wildcard pentru seria de duminică, seria exclusivistă din care se desemnau finaliştii. Pe drum spre sală mă gândeam că după 3 serii de concurenţi traseele probabil sunt oricum meclemite rău şi acest aspect nu ar fi făcut decât să complifice problema. Am avut un ŞOC când am intrat în “arenă” şi am aflat că cele 38 de trasee au fost echipate în triplu exemplar iar în fiecare seară setul de prize se înlocuia cu unul identic. Organizare ireproşabilă cu arbitri individuali la câte 2-3 blocuri, fără listă de bifat sau fişă şi o curăţenie exemplară.

Traseele au fost grele din punctul meu de vedere, mult mai grele decât la orice concurs similar la care am fost în ţară. Aspect de înţeles ţinând cont că mulţi din concurenţii  participanţi bifaseră 8A-uri prin Bleau (unii chiar mai mult, gen 8B+). Absolut toate genurile posibile, de la faţă căzută la tavan şi de o complexitate destul de mare.

Din cele 38 de rute au reuşit să parcurg 26 însă majoritatea rutelor au fost de punctaj relativ redus în final (pe principiul împărţirii celor 1.000 de puncte la numărul de realizări). Am fost incredibil de aproape să parcurg 2 rute de punctaj foarte bun dar ieşirile pe bolovan mi-au pus probleme foarte mari (aspect cu care m-am reîntâlnit câteva zile mai târziu în Fontainebleau, probabil dacă aş fi mers întâi aici şi după aceea la concurs ar fi fost mai bine) deşi mulţi concurenţi defilau pe respectivele ieşiri şi aveau probleme în sectoarele cu prize.

Am încheiat concursul pe locul 38, un loc pentru care am muncit serios şi pe care l-aş fi putut îmbunătăţi bine dacă mai reuşeam măcar un traseu. Nu am avut aşteptări mari (mi-aş fi dorit să intru în top #30) dar experienţa pe care am câştigat-o în cele 4 ore şi 30 de minute este priceless. Sper din tot sufletul să particip şi la anul, mai ales că acum clasamentul îmi permite să particip tot în seria de top. La cât de elitistă este participarea şi la cât de ridicat este nivelul, o clasare în top #20 mi se pare deja o performanţă foarte mare. Rezultatele complete aici.

Concluziile finale – amenajare incredibil de bună, organizare perfectă, participare internaţională de elită. Nu mai povestesc nimic despre finală, a fost un spectacol incredibil la un nivel aparte. Pe când şi la noi aşa ceva?

M-am întors cu gânduri pozitive şi cu planuri măreţe din voiajul de nuntă însă văd că vremea se răceşte foarte abrupt contrar aşteptărilor. Pofta de căţărat a fost aşa de mare încât a doua zi după ce m-am întors am plecat în Bicaz să îmi desmorţesc oasele.

Am ajuns la Ucigaşul, unde am avut în sfârşit ocazia de a mă da pe un traseu pe care îl amenajasem cu Alex în 2009. La Vita e (Piu) Bella, între timp văzuse şi FA-ul extensiei, başca şi a doua repetare. Am mers acolo întrucât la Aeriană era soare, foarte cald iar picioarele se umflau prea repede pentru gustul meu.

Traseul are două părţi pe care le-am şi separat cu un top intermediar. La Vita e Bella, în zona 6c+/7a şi extensia La Vita e Piu Bella, încă vreo 4 spituri – o secţiune şmecheră de bloc pe faţă verticală poate puţin surplombantă. Cotat 7c+ de Oli Batâr şi de Kojac şi deşi e posibil ca eu să fi găsit o variantă puţin mai uşoară în crux, cert este că abia l-am făcut la a 3-a încercare – efectele pauzei simţindu-se destul de puternic.

Neavând altă soluţie decât rulajul la sală, am trecut serios la antrenamente iar finalul săptămânii următoare a fost prielnic pentru testare – concursul aniversar al Sălii de Căţărat, cu ocazia împlinirii a 2 ani de la deschidere. Un eveniment destul de solicitant care la categoria Master a pus la bătaie 52 de trasee cu 6 ore disponibile pentru căţărat. Traseele au avut 4 tipuri de punctaje (100, 300, 900 şi 2000 de puncte), amenajatorul principal fiind Paletă care încă odată s-a întrecut pe sine prin inspiraţie.

Deşi concursul a început la ora 9 dimineaţa, am ajuns la sală am pe la 9.45 crezând că nu va fi chiar aşa de multă lume. Era plin, foarte mulţi căţărători veniseră chiar şi din alte oraşe. Am avut o strategie bazată pe volum, mai ales întrucât punctajele nu se împărţeau între concurenţii care reuşeau acelaşi traseu. Am mirosit din start un traseu de 2000 de puncte care nu părea foarte prietenos dar genul de prize mă coafau de minute şi după o încălzire bună l-am executat destul de repede.

După 2 ore şi jumătate aveam deja 2 trasee de 2000 şi 4 trasee de 900 de puncte realizate iar după 3 ore şi jumătate făcusem tot în zona 100/300 şi mai scosesem încă un traseu de 900. În ultima oră de concurs, când potenţialul fizic scăzuse dramatic am mai reuşit să fac un traseu de 900 şi deşi am avut încercări grele la un alt traseu de 900 de puncte nu am mai reuşit nimic, fiind şi rupt la piele foarte tare.

În total am reuşit 44 de trasee şi a fost suficient pentru locul 2, cheia reuşitei fiind tocmai acel traseu care îl identificasem eu a fi aparte. Câştigătorul a fost detaşat Oliver Batâr (cu un plus de 6800 de puncte faţă de mine, incredibilă eficienţa pe care a avut-o mai ales la traseele tari) dar în rest bătălia a fost deschisă, pe locul 3 clasându-se la egalitate Paul Covalschi şi Vlad Solomon. Un rezultat foarte mulţumitor pentru mine, mai ales datorită faptului că am avut o determinare maximă indiferent de condiţiile competiţiei şi de micile probleme fizice pe care le-am întâmpinat.

Acum tot ce mai sper este să mai prind (poate) un week-end mai bun la stâncă. Deşi anul acesta am fost probabil cel mai bine pregătit din punct de vedere fizic, numărul de zile pe care l-am petrecut la căţărat a fost foarte redus comparativ cu ceilalţi ani. Am răbdare însă, pentru că rezultatele vor veni cu timpul.

Am stat 3 zile în zonă. Primele 2 zile au fost dedicate evenimentului, respectând priorităţile asignate sportivilor Wild Climb: 3 trasee speciale, cu access restrâns pentru restul participanţilor. Am apucat să încerc 2 trasee, la unul din el chiar insistând pentru 5 intrări (o linie superbă de altfel) însă fără success. Am terminat întâlnirea parcurgând flash sau la vedere tot ce am încercat în ultima parte a celei de-a doua zi, trasee superbe şi destul de susţinute cu dificultăţi până la 7b.

În ultima zi am încercat din nou Updurance, un proiect personal la Moroeni. Eram prea obosit aşa că din nou m-am mulţumit cu ceva rulaj deşi multe mişcări le făceam cam la limită. 3 zile consecutive au fost prea mult pentru mine iar faptul că sunt uşor ieşit din schema de antrenament se simte.

Ce a rămas în urmă e o întâlnire reuşită cu echipa aproape completă şi binenţeles noua faleză. Singura care a lipsit a fost Catrinel, absenţă motivată întrucât este plecată într-o expediţie spre Cho Oyu (iar noi toţi îî ţinem pumnii).

Mulţumiri încă odată organizatorilor pentru efortul depus. Topo-ul revizuit va fi disponibil în curând pe internet, este doar o chestiune de timp până când băieţii vor face update.

Urmează o ultimă ieşire în Bicaz şi după aceea… ştiţi voi :)

Lipsind aşa mult şi auzind multe poveşti de bine, probabil am mers acolo cu aşteptări mult mai mari (Vânturătoarea rămâne probabil cea mai importantă cucerire a etapelor de amenajări sub egida HCO) decât ce practic s-a oferit. Reechiparea Carierei probabil are un aspect cu încărcătură emoţională pentru localnici întrucât zona e veche şi astfel au reuşit să o repună în circulaţie. Accentul mi s-a părut pus clar pentru partea de open, aspect de înţeles ţinând cont de numărul foarte mare de concurenţi înscrişi la această categorie.

Problema critică din punctul meu de vedere la această ediţie a concursului este că în lupta open versus master, ambele categorii au avut de pierdut în final. Pe de o parte prima categorie a fost un teatru al absurdului, cu câştigători mult prea evoluaţi pentru a participa la acest nivel – un aspect cam jenant şi fluierat copios la premiere. Pe de altă parte, masterul uşor neglijat prin aportul redus de trasee noi, cu trasee puţin forţate prin intrările comune sau regrupările intermediare.

Nu ştiu ce doresc  în final organizatorii dar cert este că la open lucrurile trebuie să fie mult mai tranşante. Căţărători de nivel maxim 7a+/7b sau în primii lor 2 ani de căţărare. Iar restul, la master cu “băieţii” pentru că ideea de progres vine când te bagi în malaxor cu cei buni, nu când te lupţi cu copii. Rămâne de văzut modul în care se va ambala acest aspect în viitor, lumea fiind în general reticentă la aplicarea unor interdicţii de înscriere (deşi unora dintre noi li s-ar părea foarte normal acest aspect).

Au fost 3 zile, prima şi a doua de 9 ore şi ultima de 5 ore. 8 trasee la master, 2 într-un sector şi 6 în altul, din care 2 cu intrare dintr-o regrupare intermediară. Vremea destul de capricioasă, a doua zi fiind chiar întreruptă pentru o perioadă de o mare aversă de ploaie. Caracteristica traseelor – predominand feţe la toate înclinările şi un singur traseu mai de surplombă, care în final a făcut şi diferenţa.

Strategia mea – eronată, greşind abordarea din prima zi. Neavând un partener prestabilit de “acasă”, m-am lipit la faţa locului de Dan Lăzărescu, Mardare şi de Laur – debutând ziua de căţărat la extrema dreaptă a falezei superioare. Fiind o zi cu nori şi răcoroasă, ar fi trebuit mers la Pinguini, unde cele 2 trasee prezente (şi deloc uşoare) erau totuşi făcubile dar nu pe soare. Pierzând foarte mult timp în regruparea intermediară de la Glory Lasts Forever, am reuşit totuşi parcurgerea traseului la ultima intrare a zilei – căţărându-mă doar de 4 ori în cele 9 ore de concurs, practic o pierdere foarte mare de timp în economia generală.

A doua zi am mers la Pinguini, dar a venit şi soarele taman după ce făcusem planul la ambele trasee. A fost imposibil să leg ceva acolo în acele condiţii şi la scurt timp după aceea a venit şi potopul. Probabil ar fi trebuit să încerc şi eu traseul pe care l-au parcurs majoritatea (Soborul) dar gândul mi-a stat la cele 2 trasee de la Pinguini care aveau foarte puţine repetări şi care valorau mult mai mult în clasament în eventualitatea unei reuşite.

Parţial demotivat şi cu startul pierdut complet, am renunţat să mai urc la faleză în cea de-a treia zi, întrucât soarele strălucea pe cer de dimineaţă iar la faleza respectivă era măcel. Am ales să merg la Surplombă şi am reuşit să mai parcurg un traseu acolo care mi-a plăcut enorm – Sharky – una din rutele recomandate din Herculane.

Per total nu pot comenta foarte mult traseele întrucât am parcurs 1 şi am încercat 3. Pe ce m-am dat eu însă, rutele erau foarte riguros echipate şi curăţate, semn că băieţii şi-au făcut bine lecţiile şi au încercat pasajele înainte de a le propune căţărătorilor.

Un concurs interesant per total ca şi desfăşurare, rezolvat cât mai superb posibil de Neghiniţă la ultima încercare a zilei. O petrecere destul de mişto după dar într-o locaţie un pic cam insalubra şi care a ţinut majoritatea poporului afară pe scări. Dar cine a vrut băutură, pogo şi trosneală, s-a simţit bine. Ca în tinereţe frăţioare, când rupeam oasele prin rockotecă! Mă întreb dacă la HCO ediţia 20 tot noi vom zăpăci atmosfera, atunci când vârstele noastre vor ajunge la respectabila formulă 4x.

A fost primul campionat pe care l-am parcurs complet, deci practic prima experienţă da capo a fine pentru bouldering-ul competiţional.

Prima etapă a fost la Fabrica de Căţărat, noua sală din Bucureşti. O locaţie destul de mică pentru un concurs dar foarte bine gestionată de către proprietari. În mod cert, pe departe cele mai bune şi mai variate prize folosite comparativ cu celelalte etape. Şi o surpriză mare, trasee de calitate foarte bună, amenajate de Nicolas Ecoffet – spre uimirea multor concurenţi care cumva erau speriaţi de background-ul solid al lui Nicuşor în escalada sportivă.

În calificări am intrat ultimul. A fost foarte ciudat, foarte mult praf şi am comis câteva greşeli destul de importante. Am fost la o geană să ratez semifinala dar am salvat situaţia la ultimul bloc pe care am reuşit să îl parcurg din prima. Exceptând blocul 2 care nu l-a făcut nimeni, restul erau făcubile.

Semifinala a debutat cu un traseu din care nu am înteles mare lucru însă a urmat blocul 2, o problemă clară cu riglete pe care am reuşit să o fac din prima. Mai departe am cules intermediarele şi graţie eficienţei (1 top din prima) am terminat etapa pe locul 13.

A doua etapă s-a desfăşurat la Ecran Club. A fost momentul contrastelor şi un concurs marcat de probleme destul de serioase de amenajare în semifinală. Calificările au propus 5 trasee destul de interesante dar din nou problema numărul 2 nu a fost parcursă de nimeni. De data aceasta am început bine concursul, cu primul bloc parcurs – un bloc care nu a văzut decât câteva realizări. Am mai reuşit încă un top şi o intermediară şi am intrat în semifinală. Din păcate, aici am luat o lecţie dură pentru viitor şi anume că este foarte important să dai totul şi în calificări deoarece te ajuta mult în cazul eventualelor egalităţi din semifinală.

Semifinala a fost una scurtă. În primul traseu am mers 4 mutări, în al doilea am luat intermediara din prima şi în celelalte două nu am plecat de jos. Credeam că sunt ultima nulitate din concurs însă când am ajuns în tribune şi am constatat că şi restul concurenţilor au cam aceleaşi probleme am rămas cam blocat. Am finalizat pe locul 11, cu acelaşi rezultat (1 bonus din prima) cu cel de pe locul 7 – departajaţi după calificări. Cu 2 intermediare s-a intrat în finală. A fost etapa frustrărilor pentru mulţi concurenţi iar intervenţia providenţială a lui Robert Cohn (care a ajustat traseele din finală) a salvat cumva ultimul act al serii.

Ultima etapă a fost acasă, la Iaşi. Teoretic, ar fi trebuit să am şanse mai bune aici fiind familiarizat atât cu structura, cât şi cu prizele sau cu stilul de amenajare. Am avut însă mult prea multe probleme şi stress-uri inutile pe cap din cauza presiunilor la care am fost supus din perspectiva organizatorului logistic. În calificări am reuşit relativ să mă detaşez de probleme şi am parcurs 3 blocuri din 4 încercări şi restul de intermediare din prima.

În semifinală însă, am intrat prea nervos şi fără chef de bătaie. Am ratat prosteşte primul bloc iar ultimul l-am parcurs abia dintr-a patra încercare. Scot din ecuaţie traseele 2 şi 3 pe de o parte pentru că nu am atins intermediarele şi pe de altă parte pentru că dacă se parcurgeau traseele 1 şi 4 din prima – se prindea ultimul loc din finală. Am terminat pe locul 16, cea mai slabă clasare în cele 3 etape, ratând astfel şansa unui loc în top #10 la general – o chestie pe care mi-o propusesem la debutul campionatului.

Am terminat pe locul 14 la general, din 34 de concurenţi. Nemulţumitor şi dezamăgitor pentru mine, dar am trecut peste asta repede deoarece am putut să îmi accept numărul mare de greşeli pe care l-am comis din cauza lipsei de experienţă şi starea negativă de fapt pe care am avut-o la etapa finală.

Partea bună a acestui campionat este că în final a funcţionat conform planificării şi a oferit o luptă foarte solidă între majoritatea concurenţilor selecţionaţi pe parcursul calificărilor regionale. Un model bun de competiţie care probabil va primi mici îmbunătăţiri în viitor, păstrând baza actuală care a fost testată şi verificată în cele 3 etape.

Ce rămâne după acest campionat este paradoxul cauzat de Oliver Batîr. Cel mai bătrân dintre concurenţi (39 de ani), 3 victorii din 3 posibile şi primul titlu de Campion Naţional – muncit şi binemeritat. Un model bun de inspiraţie pentru cei tineri, demonstrând încă odată că vârsta nu este un impediment în acest sport.

Încă din 2008, sportivii legitimaţi la Alpin Club Repedea Iaşi au început să adune titluri de Campion Naţional la Escaladă Mixtă, atât la dificultate (dry tooling) cât şi la viteză pe gheaţă. Exceptând amintirile primite la Cupa Răchiţele (mă refer la cupe şi diplome), campionii au fost privaţi de recunoaşterea legală a performanţelor din partea FRAE prin prisma faptului că unele clasări pe podium nu au fost însoţite de diplomele oficiale iar medaliile de campion nu s-au oferit niciodată.

Situaţia s-a perpetuat din păcate şi la celelalte ramuri sportive, mă refer la escaladă sportivă şi la bouldering – iar majoritatea intervenţiilor sportivilor au rămas neascultate.

După multe discuţii destul de aprinse şi muncă de convingere, coroborat cu faptul că numărul de titluri colectate de sportivii legitimaţi la Iaşi ajunsese deja la 8 în 4 ani, am reuşit să obţinem toate medaliile retroactiv dar fără un cadru oficial de decernare a acestora (oricum momentul reprezentativ trecuse).

Privind la cele 4 medalii care mi-au completat panoplia de trofee, nici nu ştiu dacă să râd şi să mă bucur. E trist că abia după 4 ani s-a reintrat parţial în normalitate dar sper din tot sufletul că Federaţia îşi va respecta măcar de acum încolo sportivii, la fel cum şi ei o respectă atât prin activităţile depuse cât şi prin plata cotizaţiilor.

Cert este că toate cluburile implicate în sistemul competiţional au din punctul meu de vedere obligaţia morală de a insista pentru a îşi primi drepturile. A renunţa la acestea, înseamnă a te complace în situaţie iar singura şansă de a ne educa rămâne perseverenţa în a respecta… normalitatea.

Evoluţia mea a fost “emoţionantă” ca de obicei. În calificări după primele 2 trasee aveam abia 2 intermediare dintr-un total de vreo 5 încercări, adică un soi de semnal de alarmă. Au urmat 3 top-uri din 4 încercări şi evident, am prins din nou finala. Mă bucur că motivaţional stau bine şi că nu îmi pierd deloc focusarea după eşecurile de la început dar pentru a avea un concurs reuşit e bine să nu te joci şi să ai eficienţă mai mare.

În finală a fost luptă foarte serioasă, mai ales pentru că 2 urmau să piardă biletele pentru campionat. Am debutat bine de data asta, cu un prim top din 3 încercări. La al doilea nu am reuşit nimic, la al treilea am luat intermediara din prima (şi am căzut din top la ultima încercare).

Trebuia doar să iau o intermediară la ultimul bloc pentru a prinde un loc calificabil. Am dat top din a doua încercare şi asta a fost, cărţile erau făcute. Singurul regret a fost legat de faptul că după un mare efort am ratat traseul 3, o linie superbă, estetică şi foarte atletică.

M-am bucurat ENORM din două motive. Primul, evident, pentru că am reuşit să mă calific – îmi doream mult să merg la acest campionat, pentru a mă putea pregăti şi mai bine legat de competiţiile de bouldering, unde experienţa mea e încă în formare. Iar cel de-al doilea motiv – am câştigat 3 week-end-uri deoarece că nu mai trebuie să merg la vreo etapă de calificări.

3 week-end-uri unde prietena mea va fi bormaşina iar noile viziuni, legate de dezvoltarea escaladei sportive în Cheile Bicazului, vor fi puse în practică.

Trebuie să recunosc că spre deosebire de anul trecut, acum am fost mult mai pregătit din punct de vedere fizic, aspect care mi-a mărit considerabil marja de confort. După o lună de antrenamente analitice, corpul răspundea foarte bine la efort, aspect ce l-am putut verifica foarte elocvent în Bicăjel în două ieşiri consecutive. Aşa că trebuie să încep prin a aduce mulţumiri Zeului, se ştie el care este.

La Răchiţele concursul a debutat ca de obicei cu o sesiune de calificări pentru dry tooling. De data asta, traseul a fost foarte greu comparativ cu cele din anii trecuţi iar lucrul acesta mi-a fost clar chiar de la vizualizare. Teren destul de frământat, multe torsiuni sensibile şi un crux greu de dibuit în ultima parte a traseului.

M-am zbătut foarte mult în pasul traseului dar nu am reuşit să ies din respectiva secţiune, deşi am intuit o combinaţie de prize care mi-a adus cea mai înaltă poziţie în clasamentul primei zile. Nici acum nu ştiu exact care ar fi fost soluţia cea mai bună pentru a lega traseul dar ce a contat la final a fost că m-am calificat primul în clasament şi urma să intru ultimul în finala de a doua zi.

La viteză, calificarea pentru sferturi a mers OK, reuşind să prind un loc în primii 8. Spre deosebire de anul trecut organizatorii au dorit să înceapă sistemul dual de eliminare a doua zi şi astfel sferturile de finală nu au mai avut loc conform programului.

A doua zi, am avut un şoc la vizualizarea finalei. Traseul debuta cu 3 bucle pe faţă căzută după care trecea uşor în mediu surplobant complet până în top – un total de aproximativ 10-11 bucle. Partea surplombantă părea foarte spectaculoasă şi de angajament dar intrarea era o enigmă totală, personal nu am reuşit să văd nici o priză utilă în cele 5 minute de preview. Arbitrii au intuit faptul că intrarea va pune enorm de multe probleme şi au convenit ca fiecare concurent să plece cu primele 2 bucle preasigurate.

Eram 6 sportivi la izolare iar primii 3 au plecat din cort foarte repede după calculele mele probabil nereuşind să treacă de intrare. Mi-ar fi displăcut enorm ca întregul concurs să se fi consumat doar în acele primele 3 bucle, chit că în cazul unei posibile egalităţi aş fi fost avantajat de rezultatul din calificări. Situaţia s-a schimbat când a intrat Alexandru Dima, întrucât publicul s-a manifestat mult mai zgomotos decât la precedenţii şi mi-a fost clar că intrarea a fost parcursă. Cosmin a căzut tot în zona de intrare şi am urmat eu.

Nu am fost deloc dispus să risc şi am pierdut cred aproximativ 5-6 minute la start. A fost un moment foarte dificil din punct de vedere mental pentru că după 2 minute de căutat în zadar o priză mai fermă de intrare am plecat doar pe picioare, într-o poziţie foarte incomodă. Am identificat rapid priza cu care sunt ferm convins că se trecuse înaintea mea dar din păcate se şi călcase în ea şi devenise în mod cert mult mai proastă. După ce am terminat toate combinaţiile şi căutările de soluţii salvatoare, am decis să trec cu ce mai rămăsese din respectiva priză în modul cel mai non-elegant dar eficient cu putinţă: pe genunchi şi nu cu colţarii la aderenţă, cum încercaseră ceilalţi.

Am fost întrebat după concurs de ce am procedat aşa iar explicaţia este simplă. Deşi nu pare (sau nu se percepe astfel), este un procedeu tehnic care asigură o suprafaţă de contact mult mai mare şi menţine centrul de greutate al căţărătorului în interior. În condiţiile în care nu există prize nici măcar acceptabile la picioare, statul pe monopoint coroborat cu tracţiunea pe piolet impinge fundul căţărătorului în exterior şi astfel se crează un unghi nedorit între punctele de sprijin care de cele mai multe ori aruncă pioletul din priză.

Organizatoric vorbind, consider că cruxul respectiv a distrus finala din punct de vedere al spectacolului. La câtă surplombă urma, în mod cert elementul fizic ar fi departajat destul de eficient concurenţii şi personal m-aş fi simţit mult mai bine din punct de vedere competitiv.

Stând pe genunchi şi cu blocajul ferm fără a modifica deloc unghiul pioletului am câştigat maxim de înălţime în condiţiile date şi am reuşit să ies din pasaj. În momentul în care am intrat pe fisura de sub surplombă, mi-a fost clar că sunt în elementul meu şi că e momentul să închei socotelile cu acest traseu. Pe undeva pe la bucla 5, la intrarea în secţiunea surplombantă am aflat că mai am 5 minute disponibile. Fiind ultimul concurent, am cerut ca în cazul în care timpul expiră să nu fiu oprit din evoluţie ci să fiu lăsat să merg maxim, pentru publicul care se manifesta foarte zgomotos în spatele meu.

Am accelerat, neavând exact idee cât de sus urcase cel mai bine clasat. Surplomba avea plasamente destul de nesigure şi trebuiau testate bine înainte de a fi încărcate. La bucla 8 însă, după uralele publicului, am realizat că eram primul. Timpul mi-a expirat pe la bucla 9 cred dar am continuat să urc, permiţându-mi multe mişcări atletice riscante dar nu mai aveam nimic de pierdut. Sub ultima buclă, din păcate, mi s-a rupt o priză şi nu am reuşit să dau top la traseu. Victoria la dificultate însă, era din nou a mea.

Reîntors la izolare, am încercat să şterg totul cu buretele, pentru a mă concentra la proba de viteză. Au fost doar 30 de minute pauză iar o mare parte din concurenţii de la viteză nu se căţăraseră deloc nefiind calificaţi la dificultate. S-au afişat listele şi în sferturi căzusem cu Bogdan Cârlogea. A fost o luptă strânsă dar am reuşit să câştig ambele manse la o diferenţă de 2-3 secunde.

În semifinale am căzut cu Lilian, cu care mă concurasem anul trecut în finală. Atunci, recunosc cu mâna pe inimă, am câştigat in extremis pe ultimii metri din cauza unei erori a lui la care s-a adăugat norocul meu. Acum balanţa s-a echilibrat în favoarea lui. Prima manşă a câştigat-o cu aproape 4 secunde iar la a doua am căzut pe ultimii metri – oricum irelevant deoarece probabil am fi ajuns la diferenţe foarte mici în top.

Ajuns în finala mică cu Adrian Mihuţ a trebuit să iau o decizie pe moment. Când eşti în finala mare locul 2 îţi este asigurat indiferent de evoluţie. Există o marşă de confort mental dacă nu ai pretenţii să domini competiţiile de viteză (aspect care mi se pare imposibil mai ales din cauza elementelor aleatorii care apar în aceste concursuri). În finala mică, pierzătorul nu ia nimic. Ce alegi? O evoluţie precaută în prima manşă urmând să rişti în a doua dacă lucrurile nu merg cum trebuie? Sau rişti în prima manşă, când eşti mai odihnit urmând să fii mai precaut în a doua când eşti tot timpul mult mai obosit?

Eu am ales să risc pentru că deja eram la al 5-lea val şi începusem să obosesc. Startul a fost perfect, având un avans bunicel chiar dacă evoluam pe porţiunea mai dificilă a cascadei. Însă a fost de ajuns o singură lovitură greşită de piolet şi gheaţa s-a rupt, fiind prin urmare descalificat în manşa respectivă. Am pierdut prin urmare şi finala mică, întorcându-mă pentru prima oară de la Răchiţele fără nici un loc pe podium la viteză.

În finală, Lilian a câştigat. M-am bucurat mult pentru el din două motive. În primul rând pentru că astfel se compensase înfrângerea de anul trecut şi în al doilea rând pentru că i-a ameliorat ghinionul din calificarile la dificultate.

De Ioana nu mai zic nimic, ca de obicei a câştigat la dificultate, aspect absolut normal pentru performanţele pe care deja a reuşit să le atingă în Cupa Mondială. Iaşiul rămâne în top şi promite să reziste în continuare.

Şi astfel m-am întors acasă cu cea mai mare cupă din colecţia de trofee, cu titlul păstrat la dificultate şi cu mulţumirea că am avut parte de un concurs pe cinste, chiar dacă pe ici pe colo a fost presărat de mici inadvertenţe organizatorice. În palmaresul meu acum am 2 titluri de campion naţional la dry tooling şi 2 la viteză, trofee pe care nu aş fi sperat să le deţin vreodată.

Medalii de campion însă în continuare nu am nici una şi continui să mă întreb cât va mai continua lipsa de respect actuală a Federaţiei Române de Alpinism şi Escaladă faţă de sportivii săi?

PS. Voi reveni cu o galerie foto/video de la eveniment, după ce reuşesc să adun tot materialul…