Trendul pentru 2011 e simplu: cât mai greu şi cât mai lung posibil, conform realităţilor din exterior.

Împreună cu Batâr şi cu Mihalcea, am decis să alegem Faleza Aeriană din Şugău, unde existau deja 2 trasee pe care Oliver le deschisese în 2003 şi pe care el era decis să le extindă la maximum posibil. A fost cam singurul loc unde s-a putut lucra relativ confortabil, deoarece faleza e expusă la soare tot timpul zilei.

Astfel, au trecut 3 week-end-uri consecutive (din care 2 încărcate eficient cu zăpadă), în care Airbus a devenit Airbus 380, Concorde a fost prelungit cu 12 metri iar în stânga de aceste două trasee s-a născut Boeing. Greu de discutat despre grade în acest moment dar acestea sunt în mod cert mari, exceptând Concorde care probabil se va upgrada undeva în zona 7a.

Boeing are 48 de metri şi 20 de ancore, fiind la acest moment cel mai lung traseu de escaladă din Bicaz, alături de Airbus care are probabil cu 1 metru mai puţin. Traseul încă nu este deschis publicului (din motive de siguranţă), întrucât mai are o zonă critică care trebuie degrevată, deşi aceasta nu este pe linia traseului. După o intrare mai fragmentată (7 ancore) dar tehnică, traseul intră într-o zonă bună de odihnă după care urmează cruxul – o secţiune de 6 ancore foarte dificilă şi uşor surplombantă. La finalul acestei zone se regăseşte topul intermediar de retragere.

Urmează secţiunea finală cu un nou crux de decizie (chiar la ieşirea sub top) şi traseul se încheie în vârful falezei cu o perspectivă superbă asupra împrejurimilor.

Datorită lungimii traseelor, coarda de 70 de metri este obligatorie pentru o retragere în siguranţă (salam) cu o oprire în top-urile intermediare. Cu o coardă de 60 de metri este posibilă retragerea în rapel (1×20 + 1×30) iar cu o coardă de 50 de metri retragere este imposibilă, deci atenţie!

Sper din tot sufletul să lărgim cât mai mult această faleză întrucât posibilităţi există. Personal, voi încerca să îmi îndeplinesc un target personal pentru acest an, şi anume de a nu amenaja nimic sub 30-35 de metri lungime.

Prins astfel între ciocan și nicovală, opțiunile se reduc rapid. Rămâne doar un proiect de pus în practică iar pregătirea merge înainte cu orientare mai mult competițională. Este foarte enervant însă să te duci în Bicaz pe ploaie și să nu faci mai nimic, știind că în timpul săptămânii vremea a fost perfectă. Încercând să îmi măresc numărul de week-enduri libere am renunțat și la Campionatul Național de Escaladă însă acest lucru nu a schimbat cu nimic mersul lucrurilor.

Făcând un scurt inventar al zilelor de cățărat din 2010, numărul obținut nu este foarte mare iar concluzia tristă este că ori te mulțumești cu (mai) puțin ori faci ceva să crești dramatic eficiența în funcție de proiectul abordat. Invariabil însă, de mai bine de 1 lună de zile vremea mă cam joacă pe degete iar răbdarea mea s-a epuizat.

Sper din suflet că sâmbăta viitoare nu vor fi 4 grade, cum zice Accuweather.

Primul plan pe care mi l-am imaginat a fost rapid demontat de încercările de a lega mișcările. Unde sunt prize bune și depărtate, orice variantă de a fenta mișcările brutale e sortită în final eșecului. Planul ideal este cel mai simplu posibil, cu numărul de mișcări redus la minim. 22 de mutări și fără nici un artificiu, aceasta a fost prima concluzie.

A doilea învățământ, la care mă așteptam într-un fel, e că acest traseu nu e morfo. Nu există nimic morfo, totul e doar o legendă alimentată de neputința altora. Există doar blocaj ineficient sau incomplet, determinare slabă sau insuficientă.

Elementul bulversant în toată această problemă este că problemele mele au stat 2 săptămâni în cruxul inferior și nu în cel superior. Taman invers față de normalitate, comparativ cu predecesorii care au parcurs traseul. Singura șansă a fost să accept o mișcare și să mă antrenez specific.

În acest moment, după primul și singurul șut adevărat dar eșuat superb în partea superioară, simt că pot face acest traseu și probabil să îmi deschid noi orizonturi.

Am ajuns vineri seara împreună cu Alex, preferând să dormim în Zărnești pentru a fi perfect odihniți a doua zi dimineață. Am trecut direct la fapte în următoarea zi și după încălzire fiecare și-a echipat proiectul, avantajul fiind că ambele trasee erau alăturate. Vorbim despre Meteor și Comet.

Am echipat rapid intrarea cu clip stick-ul și am început să îmi reconstitui amintirile despre traseu. Trecuse fix un an de la ultima intrare, care atunci fusese destul de irelevanta din cauza umezelii din zona inferioară. Mi-a luat pe undeva pe la 2 ore și jumătate să echipez cei 36 de metri și să învăț cam 90% din mutări. Traseul era incredibil de uscat și curat în același timp, datorită celor care trecuseră recent prin zonă și reușiseră și realizarea.

M-am odihnit cam o oră și jumătate, cât Alex și-a echipat traseul lui. După care am dat șut dar a fost irelevant căci am zăpăcit-o la picioare în zona buclei doi. Am corectat problema și m-am dus din nou până sus, simplificând o parte din mișcări, ajustând locurile unde eram incert și făcându-mi și un plan de asigurare – dorind să evit 3 dintre asigurări.

Am decis să dau șut următoarea zi, duminică. Alex a dat șutul de aur imediat, eșuând grav în zona top-ului și am stabilit ca și el să își încheie conturile tot a doua zi. Ne-am retras, fiecare cu gândurile lui.

În jurul orei 23, contrar prognozelor care anunțau deprecierea vremii de duminică seara, a început să plouă și nu s-a oprit până dimineața. Am dormit foarte prost noaptea respectivă, fiind ferm convins că orice efort este în zadar. Aflat a doua zi la baza traseului, eram interzis căci absolut tot traseul era ud. A urmat o nouă parcurgere de jos până sus cu clip stick-ul pentru recuperarea buclelor (mai făcusem sportul acesta odată în 2009, atunci am fost pionier absolut utilizând o cracă) și am plecat acasă.

Pentru 2010 cazul este personal închis, nu mai am nici nervii nici disponibilitatea de a mă deplasa la Meteor. Iar la câtă ploaie a urmat, nu cred sincer că se mai usucă anul acesta.

Temperatura uşor pe plus = zăpada udă = eu unul m-am udat complet la picioare şi acum când scriu aceste rânduri sunt răcit cobză. Evident udeala era prezentă şi în pereţi drept urmare am trecut din nou la munca de reamenajare în partea de jos a peretelui. Accesul a fost puţin mai facil ca data trecută şi drept urmare ne-am instalat puţin mai în stânga faţă de precedenta intervenţie. Obiectiv: reechiparea unui grup de 3 trasee şi finalizarea proiectului început în tura precedentă.

Am început cu proiectul, care mai avea nevoie de 2 ancore la intrare şi una sus, aspecte care le-am rezolvat foarte rapid. Noul traseu se intitulează “Ohne Dich” (Fără tine) şi este deschis in memoriam pentru Sebastian Verga. E un traseu eminamente tehnic pe faţă foarte uşor căzută dar imposibil de estimat ca şi grad momentan. Oricum, nici foarte uşor nu este.

Cât am ajustat eu ultimele aspecte prin noul traseu, Alex a reechipat complet Warm Um (5b), unul din cele mai rulate trasee din faleză, care în anumite porţiuni avea şi pitoane (pe care le-am extras la final). A urmat Ela (7a), un traseu unde am pierdut destul de mult timp cu regândirea asigurărilor, mai ales întrucât traseul se reuneşte după crux cu Şarpele (5c, care vine din stânga).

Am reuşit până la urmă să rezolvăm problema, Alex a reparat Şarpele iar finalul zilei ne-a prins în zona de top, unde am montat o nouă retragere consolidată şi am degrevat toate pitoanele pe care le-am întâlnit în cale, spre disperarea băieţilor. Adevărul e că cea mai urâtă parte a reechipărilor este demontatul materialului vechi, care uneori cauzează probleme foarte mari şi încrâncenări pe măsură.

Per total sunt foarte mulţumit de cum stau lucrurile până în acest moment. Exceptând câteva intervenţii de cosmetizare minore (pentru a astupa unele găuri ce au apărut la smulgerea ancorelor vechi), jos au mai rămas 3 trasee de reechipat: LH (prima lungime), Miana şi Ioana (prima lungime). Din calculele mele orientative, în 2-3 ieşiri finalizăm tot ce ne-am propus, inclusiv în Placa de Sus. Sper totuşi ca soarele să îşi facă datoria, pentru că în zona superioară urgenţele sunt mai mari.

Am văzut-o de multe ori din drum dar nu am avut niciodată răbdarea să urc până la ea, deşi plimbarea nu ar fi durat mai mult de 30-45 de minute.

Auzisem tot felul de zvonuri despre ea, cum că ar fi lipsită de potenţial sau foarte dificil de amenajat.

Are aproape 100 de metri înălţime şi este predominant surplombantă.

La baza ei nu plouă niciodată şi probabil de asemenea mai bine de 60% din suprafaţă probabil nu a fost atinsă vreodată de apă.

Potenţialul mi se pare incredibil, atât pentru trasee dificile şi futuriste cât şi pentru trasee accesibile căţărătorului de nivel mediu.

Nu e la drum şi e în plină natură, fără poluare, cocalari, claxoane şi manele.

De 3 zile visez noaptea numai linii şi probleme logistice.

Dar cel mai important lucru este ca e acolo şi că am avut inspiraţia de a mă duce până la ea!

Singura persoană care o cunosc clar că a testat acest traseu de câteva ori este Oliver Batîr (care deşi probabil că mulţi l-aţi asocia cu amenajatorul rutei, vă înşelaţi, ruta e deschisă de Viorel Tofan) şi de asemenea ştiu de la el că reuşise să facă toţi paşii într-o variantă proprie. Boulder curat şi câteva mici întrebări legate de modul de asigurare al ultimei bucle din crux. Totuşi cert este că cineva a mai încercat în trecut, pentru că în ultima asigurare din crux este abandonată o carabinieră pentru retragere…

Am studiat traseul, pentru că am fost foarte curios de “ce e acolo”. Am dat destul de mult la perie şi probabil un rapel de sus ar fi mult mai recomandabil, în special pentru partea finală care deşi pare uşoară implică ceva mişcări destul de pretenţioase pe care nu vrei să le ratezi după ce ai trecut cruxul. Şi cel mai important lucru, am reuşit să descifrez 90% din paşi, singura mea enigmă (mare, momentan) rămânând o încărcare dubioasă şi foarte dezechilibrată de picior, unde pentru prima oară am simţit că Galileo şi-a atins limitele şi că ar fi necesar ceva mai bun.

Am plecat vizibil impresionat de acolo, pentru că în acest traseu am găsit cele mai brutale dar în acelaşi timp tehnice şi superbe mişcări posibile pe faţă verticală/uşor surplombantă. Mă refer la încărcări de riglete, ridicări pe picior în poziţii dezechilibrate, încărcări de inverse proaste cu piciorul la 10 cm sub ele şi (cireaşa de pe tort), o mişcare semidinamică din bidoigt + mono la o mare scursă, totul pe picioare aproape inexistente, urmat de o ridicare “la nimic” pentru un bine meritat no hands rest.

Evident, totul natural şi realizabil în condiţiile corespunzătoare. În mod cert o eventuală reuşită ar trebui să survină ori în martie-aprilie ori în octombrie-noiembrie întrucât căldura este cel mai mare adversar posibil. Deşi probabil momentan ninge în Bicaz, eu totuşi mi-aş dori să ma mai pot da măcar odată pe acest traseu, în acest an. În orice alt sector căţărarea este istorie momentan şi ca în fiecare sezon, totul începe şi se termină la Raza Soarelui.

Probabil aspectul care mă motivează cel mai tare este faptul că mă simt din ce în ce mai puternic, graţie şi boulderului intens făcut pe plastic în ultimele 2 săptămâni. Motivaţia de a avea un 2010 mai frumos ca sezonul actual mă va împinge la un antrenament mult mai eficient în această iarnă, graţie şi infrastructurii existente. Şi între timp, cred că ar fi momentul să ascut şi sculele dar totuşi spre deosebire de anii anteriori acum espadrilele nu vor mai sta în cui până în februarie.

Pe drum temperatura n-a crescut deloc iar la destinaţie arăta un mare zero absolut, aşa că decizia a fost unanimă de a trece la activităţi organizatorice. O primă oprire la K2 unde am recuperat un top lăsat de Batîr pentru amenajări, cu scopul de a-l realoca la alt traseu, după care am hotărât să ne oprim la tunel.

În ultimul timp mi-am conturat mai multe linii posibile prin Bicaz şi practic aproape în orice faleză exceptând zona K2 aş avea ceva de amenajat. Pentru că venisem cu acumulatorii parţial încărcaţi iar accesul deasupra zonei de la tunel era foarte facil, am trecut la amenajarea unei linii între Svea şi Emma, un fel de diretissima.

Odată decis şi montat top-ul, am studiat mai atent linia (făcusem un rapel prin zonă în urmă cu vreo lună) şi m-am declarat foarte mulţumit de posibilităţile naturale, care s-au materializat în două cruxuri subtile şi destul de susţinute. A trecut Alex la aparat, atât pentru a curăţa o parte din traseu cât şi pentru a marca eventualele poziţii pentru asigurările din partea superioară.

Exact în momentul când am început să montez ancorele, a dat şi ninsoarea. Bine, aici am avut o divergenţă cu colegul, la care nu am putut ajunge de acord – dacă a fost lapoviţă sau ninsoare. Cert este că temperatura şi umezeala s-au făcut simţite puternic, şi după ce am montat 5 ancore ne-am retras spre Turist la o ciorbă şi reîncărcarea unui acumulator.

Ultimele 3 ancore au fost cel mai dificil de montat. Corzile se udaseră, dispoziţia de lucru scăzuse dramatic şi drept urmare am pierdut mult mai mult timp decât era necesar, poate şi din cauza faptului că am verificat şi reverificat de 3 ori poziţiile unde urma să dau gaura, pentru că ştiu din proprie experienţă că o eroare de acest gen se repară foarte dificil şi că de cele mai multe ori lucrurile făcute cu aspect temporar rămân definitive.

Reîntors pe sol, în timp ce Alex degreva materialul fix din perete şi curăţa linia, m-am declarat mulţumit de noul traseu care, conform tradiţiei falezei, va purta numele celui de-al 3-lea membru al familiei Oniga. Viktor, se anunţă a fi un traseu foarte tehnic, în mod cert mai dificil decât Svea dar este imposibil şi imoral să pronunţ o cotaţie momentan. Deci, rămâne proiect pentru moment iar faleza este acum reîntregită cu toţi membrii ei: Svea şi Marius, Amber, Emma şi Viktor :)

Strânsul şi sortatul materialului a fost din nou un episod mai trist dar totuşi am găsit timpul necesar să ne oprim şi la Hornul Mare, unde intrarea din T-Rex necesita o mică modificare (4,5 metri până la primul spit existent). Alex a montat o ancoră suplimentară, eliminând şi pitonul clasic “de moral” care oricum în caz de o cădere mai înaltă devenea inutil.

Cu ochii la prognoză, mă gândesc daca totuşi nu mai reuşesc să caţăr o zi în week-endul următor, în ciuda ninsorii/lapoviţei care prevesteşte sosirea iernii.

Cele mai grele rute de acolo, mă refer la Arthur(7b+) și Merlin (7b) au fost considerate închise o perioadă mare de timp pentru că în 2003, odată cu invazia RomTelecom din Bicaz traseele au fost blocate de fibra optică care trecea pe perete. Odată cu mutarea cablului un an mai târziu, au dispărut și câteva urechi sau și mai grav au fost înlocuite cu bride telefonice în care era fixat cablul.

Ideea cu reparatul îi aparține lui Pisi (Alex Mihalcea), care cu o săptămână înainte adăugase materialul lipsă în Arthur iar acum am decis să terminăm complet treaba și am rezolvat și Merlin, ambele trasee fiind din nou practicabile. Și dacă tot eram la capitolul curățenie, am degrevat și Excalibur de toate pitoanele clasice care erau în el, lăsând linia curată și cu asigurările noi (ancorele) montate de Oli Batâr acum aproape 9 ani de zile. Trebuie remarcat efortul lui Țâșneală (Ciprian Hura), care a fost trimis la munca de jos și ale cărei efecte secundare s-au văzut mai jos, în a doua parte a zilei :))

Despre cățărat, treaba a stat destul de simplu, am decis să văd ce e cu Arthur, un traseu pe care Batâr și Oniga îl considerau amândoi drept cel mai frumos 7b+ din Bicaz. Nu pot spune că am fost chiar atât de impresionat de rută, poate și din cauza faptului că mai bine de jumătate de oră am dat la perie prin el dar într-adevăr cruxul traseului este foarte “smart” (mi-a luat încă vreo 30 de minute să găsesc varianta cea mai simplă) iar finalul chiar de-a dreptul drăguț, cu o coloană mică dar de bază. Drept urmare am executat ruta la a doua încercare, rămânând cu o amintire plăcută pentru o zi de sâmbătă.

Odată epuizat episodul sportiv, am trecut la cel de creație. Adică, după aproximativ 5 ani de la ultima dată când am echipat un traseu de escaladă (în Rarău), am decis că zona Cheilor Bicazului merită un suflu nou și o nouă viziune mai modernistă. Am ales pentru început ca spațiu de desfășurare faleza Ucigașul, din mai multe motive. În primul rând este retrasă de haosul cotidian și în al doilea rând rutele care sunt aici au o caracteristică comună rar întâlnită la traseele peste 8a în Bicaz, fiind complet naturale. O faleză “pură”, care merită extinsă și dezvoltată în același spirit.

Intenția noastră a fost inițial să găsim cea mai simplă linie posibilă pentru a echipa un traseu de încălzire, întrucât celelalte 2 linii prezente (8a și 8a+) sunt foarte solicitante. Drept urmare, am identificat în stânga de Amore Mio o fisură destul de relevantă care în final expune ruta la un crux superb pe față, linie care în final se va numi La Vita e Bella.

Partea cea mai scary a procesului de amenajare a fost să ajungem sus, deasupra falezei (Batâr ești tare dacă ai umblat pe acolo singur cu tot echipamentul după tine) și să inițiem primul rapel pentru studiu. Am avut ceva emoții, dar în același timp am avut grijă să expediem jos tot ce mișcă pe sus, pentru a evita viitoarele probleme nedorite.

Echiparea rutei a mers ceas și a durat aproximativ 3 ore, Alex ocupându-se de curățarea rutei și de sugerarea punctelor de asigurare iar eu de montarea tuturor protecțiilor. Fiind încă sub efectul pozitiv al vizitei de la Kalymnos, am echipat traseul mai relaxat, ma refer la 11 ancore pe 22 de metri + top-ul, cruxul fiind echipat de asemenea natură încât să permită lucrarea acestuia fără zboruri prea mari.

Gradul este dificil de estimat, oricum să zicem că pleacă pe undeva de la 7b în sus și rămâne de stabilit pe viitor, după FA. Cert este însă că în stânga de noul traseu mai intră două linii, din care una dintre ele va fi ceva extraordinar de dificilă, probabil peste nivelul actual prezent în Bicaz (imposibil nu există).

PS. Pentru cei care mai caută topo-ul pentru Cheile Bicazului la mine pe blog, acesta s-a mutat pe www.cheilebicazului.info. Acolo unde, de fapt, ar fi trebuit tot timpul să fie :)

Prima ieșire – Borsec, la o zi. Un studiu mai eficient la “White Dream” care mi-a profilat în sfârșit un plan plauzibil pentru mine și ceva cățărare ușoară pe un nou traseu din zonă. Și o intrare de control în “Owl Hole”, un traseu incredibil de dur pentru degete în care nici nu am putut să fac mișcările cheie din crux.

A doua ieșire – Rarău la două zile. Necâștigător (a plouat cu spume) dar OK pentru suflet, căci nu mai fusesem de 2 ani prin zonă. Reîntors fix în același punct de unde plecasem în trecut, la traseul “Silva”, am reușit să îl echipez, să fac toți pașii și planul de execuție și să-l dezechipez că venea tornada. Eficiență zero, dar amuzant per total.

A treia ieșire – Zărnești, “Meteor” la trei zile. Ud la intrare și în câteva puncte dar asta nu m-a oprit din studiul eficient al rutei și încercarea acesteia pe secțiuni. Surprinzător, am reușit să fac toți pașii traseului din primele 2 intrări, aspect care m-a ambiționat enorm. Împreună cu Kojac, duetul nostru a funcționat perfect singurul regret fiind dat de eforturile prea mari de a usca sau de a evita umezirea anumitor prize din traseu, consumându-se în total 3 role de hârtie igienică și 6 pachete de șervețele…

Kojac + Kobe = Double K (foto: Nicu Dragomir)

Traseul are aproximativ 40 de metri cu 18 asigurări și se prezintă în 3 secțiuni distincte: o zonă foarte dură la intrare care conține și cei mai grei pași ai traseului – 5 bucle, pe undeva pe la 8a/8a+, sector care se termină cu un pas unde te poți odihni fără mâini dacă de poziționezi cum trebuie. Urmează o zonă de rezistență care se încheie cu un un pas subtil pe riglete, finalizat de o ieșire mai dramatică spre un alt pas bun de odihnă. Finalul trece prin niște găuri care au doar anumite poziții mai bune de controlat și este acceptabil dacă știi ce ai de făcut. În condițiile în care ajungi acolo pompat șansele sunt reduse puternic (5 bucle).

În primele două zile am reușit să mă dau de 3 ori pe traseu, clarificând și optimizând la sânge cât mai multe aspecte posibil. Ultima zi a fost rezervată exclusiv recuperării materialului, întrucât o ploaie puternică a udat masiv peretele în dimineața respectivă. Nu am dat nici un șut, a fost imposibil, dar timpul avut la dispoziție a fost bine fructificat.

foto: Nicu Dragomir

Per ansamblu, cred că este cel mai frumos traseu pe care m-am dat vreodată. Spun acest lucru pentru că are o varietate foarte mare de mișcări, este foarte susținut, este lung și incredibil de tehnic. Deși există o “incertitudine” asupra gradului care îl are acest traseu (există două parcurgeri cu 8b+, una cu 8b/8b+ și una cu 8b), nivelul de implicare necesar începe să mă convingă de faptul că presupunerile legate de gradul lui “Matrix Reloaded” (8a+/8b după “balanța” mea) sunt destul de întemeiate.

La ora actuală Meteor a devenit pentru mine proiectul major pentru 2009 și estimez că după 15 august îmi voi putea aloca timpul necesar pentru a reveni la el.