În cele 2 zile în care ne-am căţărat, am vizitat două zone: Bas Cuvier şi Isatis, fiind profund impresionat de a doua (mai retrasă şi mai diversă din punctul meu de vedere). Am trecut prin mai multe trasee, unele dintre ele nici nu ştiu exact cum se numesc (foarte greu de identificat în topo-ul online) dar am reţinut primul 6A celebru din Bleau deschis in 1946 (Marie Rose), precum şi vecinul ei Nescafe, două linii foarte tehnice ambele în prima zonă. Tot aici am reuşit un on sight emoţionant pe o faţă de pe care sincer nu ştiu cum mă dădeam jos în caz că eşuam în partea superioară. Impactul asupra mentalului a fost foarte bun căci înălţimea mare (vreo 5 metri în total) deşi şi-a pus amprenta nu m-a scos din problemă şi astfel am putut finaliza ruta.

Dacă în prima zi a fost mai mult o introducere, a doua zi în Isatis volumul de trasee a fost mai mare, lovindu-mă din nou de aceeaşi problemă ca la concurs şi anume ieşirile pe bolovani. Au fost unele care le-am făcut la marea limită, altele la care m-am amuzat teribil când am realizat care era soluţia şi altele care m-au îngenuncheat fără drept de apel.

Din nou Oniga m-a plimbat pe la diverse trasee, crescând treptat şi distanţa faţă de sol iar spre finalul zilei m-a dus la un traseu aparte. Linia ce te surprinde prin simplitatea ei şi care pare imposibilă la prima vedere – L’Angle Bens (subtil joc de cuvinte) mi-a rămas în minte şi a rămas acolo să mă aştepte pentru o nouă întâlnire. O muchie la stânga, nimic la dreapta, nimic la picioare şi totuşi o anumită combinaţie de compresii şi modificări de echilibru se îmbinau în soluţia perfectă pe care nu am mai reuşit să o pun în practică din cauza oboselii şi a nopţii ce se apropia.

Iar următoarea zi a plouat. Dar totuşi am făcut un drum acolo pentru a-mi lua la revedere de la “unchiul”, ocazie cu care am vizitat şi toată zona Isatis pentru a identifica un număr cât mai mare de trasee.

Am plecat de acolo bucuros şi mulţumit de senzaţiile trăite şi cu dorinţa de a reveni cât mai repede posibil. Atât pentru puritatea mişcărilor, pentru şcoala de căţărat care ţi-o oferă zona cât şi pentru anumite trasee care mi-au plăcut foarte mult la prima vedere.

Ca şi în cazul lui Concorde, e vorba de o extensie a traseului vechi Airbus (7b) pe care am avut onoarea să îl parcurg primul în 2009. Deşi atunci gradul propus fusese 7b+ între timp una din prizele cheie ale traseului s-a mărit substanţial şi ruta a fost parţial decotată. Traseul se finaliza după 20 de metri iar acum extensia aduce încă 30 de metri ca prelungire cu două secţiuni interesante ca şi cruxuri completate de un power endurance superb.

Ar fi trebuit să fie primul meu 8a 2nd go dar din cauza unui eşec lamentabil cu specific mioritic la 3 bucle de top am fost nevoit să revin în altă zi şi să mai pierd încă o încercare pentru echiparea traseului. Privind acum în urmă, regretele sunt mari iar învăţămintele pe măsură. Practic, câştigul pe care l-am avut la final după ce am bifat traseul a fost nu adăugarea unui alt 8a la palmares ci lecţia trasă care se rezumă la singura replică pe care am reţinut-o din discursurile lui Ondra: “never say take”. Aş completa-o cu “never retreat”.

Traseul este o probă excelentă de power endurance şi cred că cu puţin noroc se pretează şi la on sight dacă nivelul fizic şi determinarea sunt pe măsură. Este foarte bine curăţat şi deşi e foarte aerisit ca şi amenajare în anumite porţiuni este foarte sigur (toate buclele se punctează din priză bună).

Iar simplul fapt că are 50 de metri mie mi-a adus o trăire aparte, fiind primul traseu sportiv pe care îl parcurg de o asemenea lungime. Bucuria maximă este că în dreapta lui se află o capodoperă identică ca şi lungime dar mult mai grea, pe care am conceput-o în mare parte. Sunt ferm convins că atât Airbus cât şi Boeing sunt la ora actuală cele mai lungi rute de escaladă sportivă din Romania (atipice pentru Bicaz în mod cert) şi drept urmare merită toată atenţia căţărătorilor.

Sper să mai apuc să încerc şi Boeing-ul în acest sezon căci luna noiembrie va fi foarte încărcată din punct de vedere competiţional cât şi al călătoriilor peste hotare. Încerc să grupez într-un trip de aproximativ 3 săptămâni: Campionatul Naţional de Escaladă la Bucureşti, o deplasare în Belgia, primul meu concurs internaţional de bouldering, o deplasare în Fontainebleau şi din nou cu un concurs la Bucureşti – binecunoscutul Vertical Step.

Dar până atunci, voi mai avea o şedinţă în Cheile Bicazului.

M-am întors cu gânduri pozitive şi cu planuri măreţe din voiajul de nuntă însă văd că vremea se răceşte foarte abrupt contrar aşteptărilor. Pofta de căţărat a fost aşa de mare încât a doua zi după ce m-am întors am plecat în Bicaz să îmi desmorţesc oasele.

Am ajuns la Ucigaşul, unde am avut în sfârşit ocazia de a mă da pe un traseu pe care îl amenajasem cu Alex în 2009. La Vita e (Piu) Bella, între timp văzuse şi FA-ul extensiei, başca şi a doua repetare. Am mers acolo întrucât la Aeriană era soare, foarte cald iar picioarele se umflau prea repede pentru gustul meu.

Traseul are două părţi pe care le-am şi separat cu un top intermediar. La Vita e Bella, în zona 6c+/7a şi extensia La Vita e Piu Bella, încă vreo 4 spituri – o secţiune şmecheră de bloc pe faţă verticală poate puţin surplombantă. Cotat 7c+ de Oli Batâr şi de Kojac şi deşi e posibil ca eu să fi găsit o variantă puţin mai uşoară în crux, cert este că abia l-am făcut la a 3-a încercare – efectele pauzei simţindu-se destul de puternic.

Neavând altă soluţie decât rulajul la sală, am trecut serios la antrenamente iar finalul săptămânii următoare a fost prielnic pentru testare – concursul aniversar al Sălii de Căţărat, cu ocazia împlinirii a 2 ani de la deschidere. Un eveniment destul de solicitant care la categoria Master a pus la bătaie 52 de trasee cu 6 ore disponibile pentru căţărat. Traseele au avut 4 tipuri de punctaje (100, 300, 900 şi 2000 de puncte), amenajatorul principal fiind Paletă care încă odată s-a întrecut pe sine prin inspiraţie.

Deşi concursul a început la ora 9 dimineaţa, am ajuns la sală am pe la 9.45 crezând că nu va fi chiar aşa de multă lume. Era plin, foarte mulţi căţărători veniseră chiar şi din alte oraşe. Am avut o strategie bazată pe volum, mai ales întrucât punctajele nu se împărţeau între concurenţii care reuşeau acelaşi traseu. Am mirosit din start un traseu de 2000 de puncte care nu părea foarte prietenos dar genul de prize mă coafau de minute şi după o încălzire bună l-am executat destul de repede.

După 2 ore şi jumătate aveam deja 2 trasee de 2000 şi 4 trasee de 900 de puncte realizate iar după 3 ore şi jumătate făcusem tot în zona 100/300 şi mai scosesem încă un traseu de 900. În ultima oră de concurs, când potenţialul fizic scăzuse dramatic am mai reuşit să fac un traseu de 900 şi deşi am avut încercări grele la un alt traseu de 900 de puncte nu am mai reuşit nimic, fiind şi rupt la piele foarte tare.

În total am reuşit 44 de trasee şi a fost suficient pentru locul 2, cheia reuşitei fiind tocmai acel traseu care îl identificasem eu a fi aparte. Câştigătorul a fost detaşat Oliver Batâr (cu un plus de 6800 de puncte faţă de mine, incredibilă eficienţa pe care a avut-o mai ales la traseele tari) dar în rest bătălia a fost deschisă, pe locul 3 clasându-se la egalitate Paul Covalschi şi Vlad Solomon. Un rezultat foarte mulţumitor pentru mine, mai ales datorită faptului că am avut o determinare maximă indiferent de condiţiile competiţiei şi de micile probleme fizice pe care le-am întâmpinat.

Acum tot ce mai sper este să mai prind (poate) un week-end mai bun la stâncă. Deşi anul acesta am fost probabil cel mai bine pregătit din punct de vedere fizic, numărul de zile pe care l-am petrecut la căţărat a fost foarte redus comparativ cu ceilalţi ani. Am răbdare însă, pentru că rezultatele vor veni cu timpul.

Ca orice traseu frumos a atras mulţi căţărători şi în două luni de zile a văzut 8 realizări, ceea ce pentru un traseu în RO este destul de mult. Primul a fost Oliver cu o variantă foarte dificilă (indiscutabil 8a+) iar după aceea repetările au venit destul de repede, adăugând şi 3 prize în plus faţă de FA, precum şi variaţii ale planului.

Fiind ultimul care l-a parcurs până acum, am avut vreo 2 variante de plan pentru secţiunea de power endurance. Pentru partea de jos lucrurile sunt foarte clare din punctul meu de vedere, este pur şi simplu o problemă de forţă şi body tension combinată cu ceva echilibru la asigurarea buclei 2.

Pentru partea superioară însă, lucrurile s-au simplificat foarte mult când am amestecat toate planurile precedente şi le-am simplificat cu ideea lui Alex la care am adăugat contribuţia proprie de a elimina ultimele 2 asigurări ce sunt destul de apropiate.

Aşa că prin urmare mi-e greu acum să contorizez traseul ca un 8a+ curat şi consider că 8a ar putea fi un grad mai apropiat de realitate. Sunt ferm convins că e minim 8a, poate doar un 8a hard şi atât însă pentru 8a+ ceva lipseşte. Recunosc cu mâna pe inimă că noul beta simplifică destul de semnificativ secţiunea cheie a cruxului superior, mişcările fiind mult mai ferme şi mai echilibrate.

Media bunului simţ (mai există două persoane ce au dubii referitor la grad) spune 8a/8a+, viitorul va clarifica (sper la onestitatea căţărătorilor) lucrurile. Ca şi criteriu de comparaţie recomand Amore Mio sau Burtoflex, două trasee etalon personal pentru gradul 8a+ în Bicaz, care pe lângă problemele de power endurance au şi crux-uri destul de grele spre finalul rutelor.

Altfel vorbind, traseul este fenomenal si cred că se înscrie cu succes în topul celor mai frumoase trasee din Bicaz. O linie atipică comparativ cu majoritatea traseelor poate prea tehnicizate uneori. Pe care am să o ţin bine minte, fiind se pare ultima rută pe care am parcurs-o burlac :)

Predominant, majoritatea sectoarelor de căţărat sunt expuse la soare, exceptând Frigiderul care este complet după ora 12 la umbră. Aici este şi sectorul cel mai important ca şi dificultate, la ora respectivă existând acolo 7 proiecte. Exceptând un traseu de încălzire destul de lung, propus 6a dar care mie mi s-a părut 6b minim, în rest activitatea s-a desfăşurat pentru mine exclusiv în zona cu proiectele. Singurul sector pe lângă care am trecut dar nu m-am dat deloc a fost Turnul Mic, o zonă care conţinea 2 trasee de doar 6 metri cărora eu unul personal nu le-am văzut sensul (cel mai tare din ele fiind făcut şi cu salteaua de bouldering).

Roca este un calcar destul de aderent însă anumite trasee mai uşoare necesită mai multă grijă pentru gestionarea secţiunilor mai friabile. La nivelul gradelor mai mari, stânca e compactă şi fără probleme. Multe trasee însă, nu au decât 2 urechi plasate în top deci atenţie cum vă planificaţi retragerea (veniţi cu ceva carabiniere rapide de acasă). Pe de altă parte, este de apreciat munca pe care Andrei Nan a depus-o acolo împreună cu prietenii săi şi sper că o parte din aceste aspecte vor fi corectate în viitor.

La Frigider erau 7 proiecte, toate în jur de 20 de metri ca lungime. Împreună cu Oli am decis să tatonăm un proiect neîncercat deloc, numit Global Freezing. A fost destul de mult de muncă la curăţatul liniei însă două rânduri de perii au fost suficiente pentru a pregăti terenul. La prima intrare mi s-a părut o rută foarte pretenţioasă , cu cruxuri dure şi cu un final foarte dificil ca pas de bloc. Varianta descoperită de Oli mi s-a părut grea rău şi nu m-am încadrat deloc cum trebuie la mişcări.

La a doua intrare, graţie faptului că am gestionat perfect paşii de odihnă dintre cruxuri, am parcurs traseul şi am bifat FA-ul. A părut mult mai uşor decât mă aşteptam deşi la final abia am controlat 2 prize mai murdărele. A urmat Oli cu planul lui şi la scurt timp după aceea Rus cu o combinaţie între cele 2 planuri. Într-un final (traseul a mai văzut 2 reuşite a doua zi), gradul s-a stabilizat la 7c+.

Noaptea a fost puţin mai zbuciumată căci localnicii au băut mult mai mult decât trebuia şi astfel planul de a dormi în cabană a căzut. Noroc de cortul primit de la Salvamont căci altfel probabil am fi fost forţaţi să ne pornim spre casă. A fost neplăcut dar am depăşit momentul. Singurul element pozitiv a fost gulaşul pregatit meseriaş de către organizatori şi din care m-am înfruptat fără limite.

A doua zi am atacat al doilea proiect fezabil, mai în dreapta. De data asta Rus a fost cuceritorul, Batâr a găsit soluţia şi tot Rus a fost singurul care a executat ruta. Un crux complex din doar 3 mutări, o superbă problemă de bloc care de data asta nu am controlat-o cum trebuie. Un 8a dificil, care îşi aşteaptă repetarea, un traseu şmecher care nu te face deloc la fizic şi are un pas foarte bun de odihnă chiar sub pas. Restul proiectelor au rămas pentru viitor deşi sincer să fiu nu ştiu dacă voi mai ajunge curând pe acolo.

Peisajul superb, traseele destul de variate şi liniştea sunt nişte atuuri de nepreţuit pentru Piatra Singuratică. Dacă treceţi peste problema accesului (care implică căratul a multor bagaje) şi nu sunteţi pretenţioşi la aspectele legate de cazare, restul vine de la sine.

Acest nou sector din Bicaz probabil a avut cea mai rapidă punere în practică din istoria locului. Rutele au fost amenajate joi şi vineri iar sâmbătă s-au făcut atât FA-ul cât şi prima repetare. Prima rută eliberată a fost Maniaco, pe care am reuşit surprinzător să o parcurg flash. Un 7a+ frumos şi relativ susţinut care ne-a convins şi de faptul că Maricica din sectorul La Tunel ar merita un upgrade la grad.

M-am bucurat mult de acest flash pentru că ruta e destul de pretenţioasă dar cea mai mare parte din acest succes îî revine tot lui Batîr care mi-a oferit un beta ireproşabil şi a curăţat traseul (ţineţi cont că discutam de un traseu deschis cu 2 zile înainte şi pe care ploaia probabil îl va curăţa şi mai bine în viitor).

Odată epuizat acest subiect, am trecut la ruta cu numărul 2. Depresiv este un traseu cu un pas de bloc foarte pretenţios, practic o problemă de compresie pe scurse combinată cu o tehnică de picioare fără greş. Din nou Oli a venit cu un beta foarte sugestiv pe care l-am modificat foarte puţin pentru stilul meu. Am avut nevoie de 3 încercări pentru a parcurge traseul, simţindu-ma de 2 ori foarte aproape de limită. Deşi cruxul este în prima parte a traseului, sectorul superior îţi rezervă destule emoţii pentru un rateu de generic însă din fericire nu a fost cazul.

Oli a propus 8a şi personal îl susţin, traseul fiind în aceeaşi linie cu 8a-urile mai boulderistice din chei gen Emma sau Fair Play (deşi cruxul nu este uşor de intuit). Aşteptăm oricum şi alte repetări, traseul fiind genial ca şi concepţie deşi are doar 20 de metri în total.

A fost o zi scurtă şi de succes şi deşi poate Alex râde de mine acum, una din acele zile când am putut în sfârşit să mă “exprim” conform aşteptărilor mele.

Pe principiul proiectele de ieri, rulajul de azi, încălzirea de mâine – ne-am dat pe aproape tot ce era fezabil şi fără infiltraţii iar la un moment dat Oliver a vrut să se pună un pic şi pe Spiderman. Niciodată nu m-a atras traseul, întrucât stânca e destul de murdară pe alocuri iar  în varianta clasică are 4 săpate care îl transformă într-o semi scară de forţă în porţiunea cruxului. Aşa că am zis că dacă tot mă voi uita pe el, voi analiza direct varianta naturală.

Am fost plăcut surprins. Mişcări brutale de bloc fără marjă de eroare (probabil 7B+ bloc cruxul inferior) şi surprinzător, toate la prize medii. Am avut nevoie doar de o sedinţă prelungită de periere plus o intrare de studiu şi am reuşit (cu un efort foarte susţinut) parcurgerea unei linii pe care am ignorat-o ani de-a rândul. Şi cred că traseul acesta mi-a relansat ideea “reparării” anumitor trasee din Bicaz care prezintă un potenţial bun în starea lor naturală, mai ales când diferenţele de grad nu sunt semnificate (până la urmă să fim serioşi de la 7c la 8a nu e diferenţa de la posibil la imposibil).

Într-o lume în care dilemele etice ne macină pe mulţi, probabil această atitudine (pe care sper să o pun în practică cât mai repede posibil)  va fi înţeleasă în timp, deşi aplicarea ei la scara largă în Bicaz ar fi foarte foarte dificilă. Singura mea necunoscută momentan e cum pregăteşti şi cum aplici respectiva răşină pentru a minimiza cât mai mult posibil impactul vizual.

PS. Mersi mult lui Alex pentru poze…

Am urcat pe o ploaie incredibilă, un fel de rupere de nori. Un motiv în plus pentru a alimenta starea de nervozitate cauzată de condiţiile precare ale drumului. Interesant însă, pe măsură ce ne-am apropiat de cota 1.500 metri nu mai ploua dar balamucul continua mai jos. Oricum era cam frig dar am decis să ne îndreptăm repede spre pereţi pentru ceva mişcare. Majoritatea proiectelor care doream să le încerc erau ude din cauza infiltraţiilor, aşa că nu a rămas decât să atacăm falezele la soare – Drogheria şi Spitalul. Am evoluat imperial pe două trasee de încălzire şi a început mocăneasca care a închis ziua la fel de abrupt pe cum începuse.

Prognozele ziceau că a doua zi va fi soare şi cald. Şi aşa a fost, atât de cald încât înnebuneai la soare dar nici la umbră nu era prea comod. Fiind dornic să mă exprim cumva pe un traseu mai greu am ales o rută nouă numită Supradoza (7c) – un traseu destul de complex pe care am reuşit să îl leg 2nd go. A fost practic cam singurul traseu în condiţii bune, uscat, fără infiltraţii şi expus doar în partea superioară zeului Helios. Alte trasee nu prea mai erau decât la soare, dar picioarele se umflaseră peste măsură. Din nou ziua de căţărat s-a încheiat cam scurt şi parţial nemulţumitor pentru mine.

Per total a fost frumos, scurt şi intens. Şi din nou mă întreb când voi mai ajunge acolo pentru a încerca traseele dorite? O întrebare care se tot repetă cam din 2007, dar răspunsul e strâns legat de finalizarea drumului de access prin Pojorâta. Până atunci, mai este puţin – puţin…

Primul lucru care trebuia să îl facem era să ne ştergem undeva cu topo-ul, mai precis cu harta de acces spre sectoare care nu avea nici o legătură cu realitatea. După un prim abandon, ocazie cu care fetele alea mai mari au zis pa pa, am rămas doar eu Popic şi moştenitoarea familiei Pavel şi am pornit la drum dupa instinctele proprii. În final s-a dovedit că e o singură mare cale de acces, din care se ramifică poteci spre mai toate sectoarele.

Am mai pierdut vreo 30 de minute cât ne-am învârtit la baza falezei şi am identificat câteva trasee. Am decis să începem ziua pe un 6a+ pentru încălzire şi după aceea să încercăm un 7c renumit în zonă. Încălzirea a fost neplăcută, contactul cu stânca fiind cam trist – totul era lucios şi subcotat grosolan la ce mişcări şi joc de picioare impunea traseul. Am cucerit traseul după care a defilat naşu’.

Fiind presaţi de timp, probabil nu am ales un traseu foarte plăcut. Khumbu, căci despre el era vorba, e o rută incredibil de dură cotată 7c care avea vreo 6 bucle pe aproximativ 14 metri. În topo nu scria decât că e “difficile pur décoller”, adică mai pe româneşte greu de plecat de jos. Dacă m-aş fi uitat pe 8a.nu, în mod cert ziceam pas întrucat din 43 de reuşite notate acolo doar una singură era la vedere, făcută de un căţărător de nivel 8c+.

Am pus buclele pe traseu, fiind vizibil marcat de duritatea mişcărilor, de imposibilitatea de a pleca de jos şi de bidoigt-urile tăioase. Popic a găsit după aceea o variantă la plecare (boulderistul din el nu iartă) pe care eu a trebuit să o modific după dimensiunile mele şi care mi-a ieşit într-un final dar aleator. Tot el a simplificat cruxul final şi deja se părea că aveam un plan competitiv.

Primul şut competent (prin competent înţeleg faptul că m-am ridicat de la sol întrucât cel mai barbar crux era în primele 2 mutări) am fost anesteziat şi am capotat după 3 bucle. Ca de obicei, la şutul final al zilei am reuşit să pun toate lucrurile pe făgaşul lor şi am executat traseul după care ne-am tirat foarte rapid din cauza telefoanelor care ne căutau în disperare. Din punctul meu de vedere minim 7c+, un traseu care te măcelăreşte sistematic la fiecare mişcare.

Cam atât. Un prim contact dur cu Freyr-ul şi nu pot spune că m-a impresionat extraordinar. Dar ţinând cont că unul din planurile mele este să caţăr cât mai mult posibil în locuri cât mai variate, a fost o alegere bună pentru o zi de duminică.

Am zis să încerc să îl fac flash. M-am încălzit pe un 6b vecin și cu briefing-ul de jos am trecut la treabă. Planul lui Alex s-a dovedit relativ bun și cu câteva improvizații personale am trecut de prima parte mai fizică, intrând în terenul de orientare al feței căzute. Am descoperit cu greu prizele, era să cad de vreo 2 ori dar nici nu m-am lăsat și am insistat până am ajuns în top, cu benzina aproape pe zero. Am fost mulțumit de prestație.

Am trecut peste drum, unde Alex dorea să se lămurească cu T-Rex (7a). Cât timp s-a încălzit pe alt traseu și a pus buclele pe acesta, am stat. Cam 1 oră și 30 de minute pauză per total, după care am zis să mai încerc un flash. A ieșit și acesta, pasul fiind de fapt doar la intrare, în rest fiind o problemă de atenție și joc de picioare până în top. Din nou, mulțumit.

După o masă copioasă, am decis să mergem până sus în Lac, să bem o cafea. Trecând pe lângă Hornul cu Fereastră, am observat intrarea de la Creatina uscată și acest aspect m-a pus pe gânduri. Rar vezi zona respectivă fără infiltrații iar eu mi-am jurat să nu mai încerc trasee tari dacă nu am condiții. Pauza de cafea a fost de bun augur și am luat decizia de a merge înapoi pentru a arunca un ochi la traseu.

L-am echipat relativ repede, părea destul de curat, însă mai multe zone îmi puneau dificultăți. Vreo 2 prize de picior se rupseseră jos iar în alte 2 puncte mișcările îmi erau nesigure. Nu mai zic de planul de asigurat, care nu era ferm. Am repetat obsesiv ieșirea din crux, fiind convins că dacă ajung acolo trebuie să o parcurg indiferent de condiții. Intrarea și cruxul dintre buclele 2 și 3 păreau însă foarte greu de făcut, reușind doar să mă pun în prize și să conștientizez prizele necesare de picioare dar fără să leg secțiunea.

Am curățat bine sectorul problemă, am marcat clar prizele de picioare și m-am dat jos pentru odihnă. Cât a aruncat și Alex un ochi, plus pauza care a urmat – a mai trecut o oră. Soarele dispăruse, temperatura scăzuse pe la 14-15 grade iar umezeală ioc.

Am dat șut, ca de obicei, la maxim. Știam clar că e unica încercare a zilei, pentru că urma să se însereze. Am trecut bine de intrare și am intrat fără ezitări în crux, cu o primă mișcare foarte dificilă pe triceps. Am simțit nesperat de bine rigleta, am poziționat picioarele și am trecut prin cele 2 mutări dificile aproape static, planificarea mea inițială fiind semidinamică. Am “pălmuit” muchia încă odată și am asigurat, trecând rapid la restul de mișcări. Mi-au ieșit toate mutările, am asigurat la limită bucla 5 și am dat într-un tridoigt invers unde am cuplat tot pentru final, fără a mai asigura. Am legat și ultimele mutări, finalul fiind mai relaxant pentru că celelalte mutări permiteau mai mult joc de picioare. Am dat top probabil după cea mai rapidă parcurgere a traseului, maxim 3 minute de la plecare.

Legat de grad, traseul e dificil de cotat. Primele ascensiuni l-au propus 8a, fiind considerat unul din cele mai grele 8a-uri din Bicaz. După care au început să se rupă prize, o inversă bunicică la ieșire, o inversă considerată crucială la intrare și mai multe prize de picior. Următoarele repetări au propus 8a+ sau 8a, în funcție și de morfologia cățărătorului.

Media bunului simț zice 8a/8a+, eu personal l-am simțit mult mai aproape de 8a+ prin dificultatea cruxului și lipsa de detensionare între problemele de boulder. Cred că în primele 5 bucle am magneziat maxim de 2 ori, în rest nu mi-am permis deloc nici un relache. Singura chestie de care sunt conștient că am făcut-o mai greu decât e normal e ieșirea, unde planul sugerat de Alex era mult mai sigur dar și mai șmecher la picioare.

Rămânem la cotația “oficială” actuală, cu o mică rezervă, dar am un feeling că traseul acesta nu va vedea prea multe repetări în viitor.