Deşi a fost anunţată destul de rapid, Cupa României a prins foarte repede formă şi a oferit 3 etape de concurs reuşite (Braşov, Bucureşti şi Timişoara) din care am participat la primele două. Cu timp de lucru de 2 ore şi 30 de minute pentru 12-14 trasee, competiţia a fost una dură şi interesantă în acelaşi timp.

La Braşov a fost din nou, cel mai al dracului concurs la al cărui stil nu m-am putut acomoda deloc. Majoritatea traseelor atletice, foarte puţine rute cu trick, un nivel fizic destul de mare cerut pentru a produce rezultate. Clasamentul a fost dur cu mine, locul 16 fiind evident dezamăgitor dar realist faţă de prestaţia mea.

Din fericire însă, următoarea etapă de la Fabrica a fost complet diferită. Tot timpul mi-a plăcut amenajarea de acolo datorită faptului că există o varietate mare de unghiuri, prize bune şi foarte multe idei ale route setterilor. Am avut un parcurs foarte bun în calificări, dar aş mai fi avut nevoie de un traseu pentru a prinde finala. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu locul 7 (primul sub linie) şi cu faptul că am reuşit parcurgerea unor rute pe care nici unii din finalişti nu le-au finalizat. Şi totuşi, nu a fost de ajuns.

A 3-a etapă nu am putut să o atac întrucât cheltuielile de deplasare erau prea mari pentru bugetul meu şi oricum şanse pentru un rezultat bun la general nu aveam. În plus, în acelaşi week-end avea loc concursul regional Buldăreşte de Crăciun, ajuns la cea de-a 3-a ediţie. Aici problema e fost mai relaxată din punct de vedere al concurenţei dar mult mai dură ca volum de muncă. 42 de trasee în 5 ore, reuşind la final locul 2 cu 36 de trasee parcurse şi cu frustrări mari că am fost învins de o problemă morfo.

Luna Ianuarie a reluat competiţiile cu un eveniment aniversar. Din nou la Fabrica, alte 14 trasee superbe, o altă prestaţie bună şi din nou lipsa unui traseu suplimentar m-a privat de finală. Locul 8 la final însă o experienţă interesantă per total, toate aceste concursuri adunându-se şi clădind (sper) o experienţă mai bună pentru evenimentul de pe 6 februarie la care ţintesc. Voi ajunge din nou în Belgia dar de data asta la Blok Open 2012, un eveniment internaţional cu tradiţie şi cu un număr impresionat de căţărători participanţi, unde de data asta aş dori o clasare mai bună comparativ cu Bleau Open.

În tot acest parcurs competiţional indoor (care se va continua în Februarie cu calificările la Campionatul Naţional de Bouldering şi teoretic după aceea cu Campionatul în sine) mi-a fost greu să mă mai împart şi cu celelalte pasiuni pe care iarna mi le activează în fiecare an. Fiind însă din ce în ce mai bine pregătit din punct de vedere fizic, dry tooling-ul mi-a oferit din nou posibilitatea de a mă verifica şi de a petrece timp în natură.

A fost superb ca în două şedinţe în Bicăjel să repet din prima toate traseele pe care le-am abordat, cu o marjă mare de confort fizic indiferent de dificultatea traseului însă a fost foarte trist de asemenea să văd că anul acesta organizatorii Cupei Răchiţele au ales ca perioadă de desfăşurare a concursului fix week-end-ul când eu voi fi în Belgia. Povestea se repetă exact ca anul trecut (când am aruncat biletele de avion la gunoi şi am mers la Răchiţele) dar de data asta nu îmi mai permit să renunţ. Trebuie să recunosc că este un pic trist pentru mine să fac o asemenea alegere, mai ales că în România există un singur concurs de profil dar în acelaşi timp experienţa pe care ţi-o conferă un concurs internaţional este un lucru pe care foarte greu reuşeşti să îl aduni şi implicit necesită sacrificii.

Pe de o parte, sunt conştient că experienţa pe care am acumulat-o la dry tooling a venit cu foarte multă muncă şi a adus rezultate valoroase după 5 ani de practică. Toate obiectivele pe care am dorit să le ating, atât pe plan competiţional cât şi extracompetiţional, au fost atinse şi implicit nu au generat decât alte obiective şi mai mari care nu prea mai sunt legate de România. Pentru aceste ţeluri am nevoie de timp, pregătire specifică şi un buget serios – aspecte pe care momentan în acest termen scurt nu le pot rezolva.

Pe de altă parte, competiţia în sine (indiferent de ramura sportivă practicată) te modelează şi te pune în faţa unor situaţii care îţi verifica şi dezvoltă aptitudini. Nici un concurs nu este o investiţie pierdută, indiferent de locul ocupat şi de prestaţie. Cu discernământul necesar, concluziile se trag destul de simplu şi pot genera reacţii pozitive în viitor. Iar o competiţie în exterior, într-un mediu complet străin şi mult mai variat faţă de teritoriul naţional, e o sursă ce trebuie exploatată la maxim.

Deci în final, într-un fel tot “răul” e spre bine. Încerc să adun cât mai multe lucruri şi învăţăminte, fiind în postura buretelui care absoarbe tot ce poate. Şi probabil va veni un moment, sper eu apropiat, când voi începe să am şi pretenţii pentru anumite rezultate în concursurile de bouldering.

Proba de escaladă sportivă a pus la bătaie 8 trasee pentru categoria Master, fiecare traseu evaluat la 1.000 de puncte indiferent de dificultate şi fără împărţirea numărului de puncte în funcţie de realizări. Diferenţa a fost dată de prezenţa unui bonus de 200 de puncte pentru reuşitele la vedere sau flash şi binenţeles de volumul de căţărare implicat.

Am parcurs 4 trasee, din care 2 flash şi a fost suficient să mă calific în finală pe a 7-a poziţie. Din celelalte trasee probabil aş mai fi avut şanse la unul singur dar fiind mai precaut am preferat să mă păstrez mai ales întrucât stăteam destul de prost cu pielea. Finala a adus 2 trasee foarte tehnice dar li cu elemente de power endurance însă stilul de amenajare a fost foarte eficient întrucât nu au existat egalităţi.

Singurul aspect care m-a deranjat la finală a fost prezenţa reflectorului care bătea dintr-o singură parte şi umbra proprie acoperea multe din prizele de picior. Dar nu acest lucru m-a limitat în evoluţia mea ci neatenţia, cel puţin la primul traseu unde am greşit la debutul părţii surplombante, evaluând prost o încărcare de picior de pe care nu am ajuns la următoarea priză. La cel de-al doilea traseu evoluţia a fost mai bună dar nu am trecut primul crux serios care a învins majoritatea concurenţilor. Am terminat prima zi pe locul 7, practic mi-am conservat locul din calificări.

A doua zi a fost adevăratul challenge din punct de vedere fizic. Cei care au participat doar la bouldering au avut un strop in plus de energie dar chiar şi aşa s-au dat lupte crancene. Au fost 22 de trasee, fiecare evaluat la 1.000 de puncte care de data asta se împărţeau la numărul de realizări. În primele 2 ore am reuşit să parcurg câteva trasee dificile dar nu era suficient pentru o calificare întrucât numărul de repetări era destul de ridicat.

Conştientizând că mă lasă fizicul treptat şi văzând că şi restul lumii începe să reducă treptat motoarele m-am concentrat pe traseele cu puţine repetări, găsind unul foarte pretenţios care nu avea nici o repetare. Mi-a luat doar 5 minute să-i găsesc trick-ul dar acum se punea problema de a lega mişcările. Mi s-a părut foarte greu pentru că deşi mulţi încercau planul meu, nu prea se legau lucrurile, era vorba de o cheie de mână sensibilă şi o mişcare de body tension care te torsiona bine de tot. Abia după ce Rus a legat traseul şi mi-a explicat cum a controlat el torsiunea, am simţit că e posibil. Am dat 3 încercări, am luat 15 minute pauză şi în ultimele 5 minute de calificare am făcut traseul care m-a propulsat pe ultimul loc din finală.

A fost un sentiment mare de victorie personală cu această reuşită. Dacă nu l-aş fi făcut, probabil nu terminam în primii 12 la bouldering, deoarece numărul total de trasee pe care l-am făcut a fost 10 faţă de alţii care nu s-au calificat cu 13-14.

În finală, am fost cam spart dar am dat tot. Primul traseu a fost incredibil de dur fizic dar aici mi-am câştigat locul 6 final pentru că am ajuns la priza 5 din prima încercare. Oricum traseul nu l-a făcut nimeni deşi băieţii au fost aproape. Al doilea traseu, un jump aproape imposibil pentru mine pe care Rus, Ungureanu şi Zuzu au încercat să-l evite cu un acroşaj extrem. Rus a şi abandonat concursul după acest traseu când ligamentele colaterale i-au cedat.

Ultimul traseu practic a rezolvat concursul. Nu era foarte greu, dar lumea era prea obosită. Aici s-a văzut cine a mai putut face ceva şi din nou în gestiunea generală a concursului nu au mai existat egalităţi. Ungureanu a câştigat pe merit iar eu am terminat concursul pe locul 6 la general.

A fost un sentiment foarte mişto să prind finalele şi să fiu “acolo” cu băieţii, probabil un semn că încă mai am ceva şanse să cresc din punct de vedere competiţional pe plastic. Cu ceva mai multă atenţie la escaladă, rezultatul final putea fi îmbunătăţit cu 1-2 poziţii.

În cele 2 zile în care ne-am căţărat, am vizitat două zone: Bas Cuvier şi Isatis, fiind profund impresionat de a doua (mai retrasă şi mai diversă din punctul meu de vedere). Am trecut prin mai multe trasee, unele dintre ele nici nu ştiu exact cum se numesc (foarte greu de identificat în topo-ul online) dar am reţinut primul 6A celebru din Bleau deschis in 1946 (Marie Rose), precum şi vecinul ei Nescafe, două linii foarte tehnice ambele în prima zonă. Tot aici am reuşit un on sight emoţionant pe o faţă de pe care sincer nu ştiu cum mă dădeam jos în caz că eşuam în partea superioară. Impactul asupra mentalului a fost foarte bun căci înălţimea mare (vreo 5 metri în total) deşi şi-a pus amprenta nu m-a scos din problemă şi astfel am putut finaliza ruta.

Dacă în prima zi a fost mai mult o introducere, a doua zi în Isatis volumul de trasee a fost mai mare, lovindu-mă din nou de aceeaşi problemă ca la concurs şi anume ieşirile pe bolovani. Au fost unele care le-am făcut la marea limită, altele la care m-am amuzat teribil când am realizat care era soluţia şi altele care m-au îngenuncheat fără drept de apel.

Din nou Oniga m-a plimbat pe la diverse trasee, crescând treptat şi distanţa faţă de sol iar spre finalul zilei m-a dus la un traseu aparte. Linia ce te surprinde prin simplitatea ei şi care pare imposibilă la prima vedere – L’Angle Bens (subtil joc de cuvinte) mi-a rămas în minte şi a rămas acolo să mă aştepte pentru o nouă întâlnire. O muchie la stânga, nimic la dreapta, nimic la picioare şi totuşi o anumită combinaţie de compresii şi modificări de echilibru se îmbinau în soluţia perfectă pe care nu am mai reuşit să o pun în practică din cauza oboselii şi a nopţii ce se apropia.

Iar următoarea zi a plouat. Dar totuşi am făcut un drum acolo pentru a-mi lua la revedere de la “unchiul”, ocazie cu care am vizitat şi toată zona Isatis pentru a identifica un număr cât mai mare de trasee.

Am plecat de acolo bucuros şi mulţumit de senzaţiile trăite şi cu dorinţa de a reveni cât mai repede posibil. Atât pentru puritatea mişcărilor, pentru şcoala de căţărat care ţi-o oferă zona cât şi pentru anumite trasee care mi-au plăcut foarte mult la prima vedere.

Concursul a avut loc la sala Klimzaal Bleau din Gent, o sală exclusiv pentru boulder şi care se deosebeşte total de celelalte prin faptul că structura imită perfect bolovanii de bouldering şi se apropie foarte dramatic de realitatea din natură. Au participat 135 de bărbaţi şi 25 de femei care au fost distribuiţi în 4 serii de concurs (vineri prima serie, sâmbătă următoarele două serii şi duminică ultima serie). Căţărători majoritatea din Belgia şi Franţa dar şi din alte ţări (Olanda, Italia, Polonia, Spania şi nu în ultimul rând România).

Au fost 38 de blocuri ce trebuiau parcurse în 4 ore şi 30 de minute, după calificări 5 sportivi urmând să evolueze în finală. Dispunerea concurenţilor în serii nu s-a făcut aleatoriu ci valoric, duminică participând cei mai buni sportivi (criteriul de bază fiind clasificarea în top #50 la ediţia precedentă sau wildcard-urile acordate de către organizatori).

Fiind străin la prima participare şi cu girul lui Oniga, am beneficiat de un wildcard pentru seria de duminică, seria exclusivistă din care se desemnau finaliştii. Pe drum spre sală mă gândeam că după 3 serii de concurenţi traseele probabil sunt oricum meclemite rău şi acest aspect nu ar fi făcut decât să complifice problema. Am avut un ŞOC când am intrat în “arenă” şi am aflat că cele 38 de trasee au fost echipate în triplu exemplar iar în fiecare seară setul de prize se înlocuia cu unul identic. Organizare ireproşabilă cu arbitri individuali la câte 2-3 blocuri, fără listă de bifat sau fişă şi o curăţenie exemplară.

Traseele au fost grele din punctul meu de vedere, mult mai grele decât la orice concurs similar la care am fost în ţară. Aspect de înţeles ţinând cont că mulţi din concurenţii  participanţi bifaseră 8A-uri prin Bleau (unii chiar mai mult, gen 8B+). Absolut toate genurile posibile, de la faţă căzută la tavan şi de o complexitate destul de mare.

Din cele 38 de rute au reuşit să parcurg 26 însă majoritatea rutelor au fost de punctaj relativ redus în final (pe principiul împărţirii celor 1.000 de puncte la numărul de realizări). Am fost incredibil de aproape să parcurg 2 rute de punctaj foarte bun dar ieşirile pe bolovan mi-au pus probleme foarte mari (aspect cu care m-am reîntâlnit câteva zile mai târziu în Fontainebleau, probabil dacă aş fi mers întâi aici şi după aceea la concurs ar fi fost mai bine) deşi mulţi concurenţi defilau pe respectivele ieşiri şi aveau probleme în sectoarele cu prize.

Am încheiat concursul pe locul 38, un loc pentru care am muncit serios şi pe care l-aş fi putut îmbunătăţi bine dacă mai reuşeam măcar un traseu. Nu am avut aşteptări mari (mi-aş fi dorit să intru în top #30) dar experienţa pe care am câştigat-o în cele 4 ore şi 30 de minute este priceless. Sper din tot sufletul să particip şi la anul, mai ales că acum clasamentul îmi permite să particip tot în seria de top. La cât de elitistă este participarea şi la cât de ridicat este nivelul, o clasare în top #20 mi se pare deja o performanţă foarte mare. Rezultatele complete aici.

Concluziile finale – amenajare incredibil de bună, organizare perfectă, participare internaţională de elită. Nu mai povestesc nimic despre finală, a fost un spectacol incredibil la un nivel aparte. Pe când şi la noi aşa ceva?

Ca şi în cazul lui Concorde, e vorba de o extensie a traseului vechi Airbus (7b) pe care am avut onoarea să îl parcurg primul în 2009. Deşi atunci gradul propus fusese 7b+ între timp una din prizele cheie ale traseului s-a mărit substanţial şi ruta a fost parţial decotată. Traseul se finaliza după 20 de metri iar acum extensia aduce încă 30 de metri ca prelungire cu două secţiuni interesante ca şi cruxuri completate de un power endurance superb.

Ar fi trebuit să fie primul meu 8a 2nd go dar din cauza unui eşec lamentabil cu specific mioritic la 3 bucle de top am fost nevoit să revin în altă zi şi să mai pierd încă o încercare pentru echiparea traseului. Privind acum în urmă, regretele sunt mari iar învăţămintele pe măsură. Practic, câştigul pe care l-am avut la final după ce am bifat traseul a fost nu adăugarea unui alt 8a la palmares ci lecţia trasă care se rezumă la singura replică pe care am reţinut-o din discursurile lui Ondra: “never say take”. Aş completa-o cu “never retreat”.

Traseul este o probă excelentă de power endurance şi cred că cu puţin noroc se pretează şi la on sight dacă nivelul fizic şi determinarea sunt pe măsură. Este foarte bine curăţat şi deşi e foarte aerisit ca şi amenajare în anumite porţiuni este foarte sigur (toate buclele se punctează din priză bună).

Iar simplul fapt că are 50 de metri mie mi-a adus o trăire aparte, fiind primul traseu sportiv pe care îl parcurg de o asemenea lungime. Bucuria maximă este că în dreapta lui se află o capodoperă identică ca şi lungime dar mult mai grea, pe care am conceput-o în mare parte. Sunt ferm convins că atât Airbus cât şi Boeing sunt la ora actuală cele mai lungi rute de escaladă sportivă din Romania (atipice pentru Bicaz în mod cert) şi drept urmare merită toată atenţia căţărătorilor.

Sper să mai apuc să încerc şi Boeing-ul în acest sezon căci luna noiembrie va fi foarte încărcată din punct de vedere competiţional cât şi al călătoriilor peste hotare. Încerc să grupez într-un trip de aproximativ 3 săptămâni: Campionatul Naţional de Escaladă la Bucureşti, o deplasare în Belgia, primul meu concurs internaţional de bouldering, o deplasare în Fontainebleau şi din nou cu un concurs la Bucureşti – binecunoscutul Vertical Step.

Dar până atunci, voi mai avea o şedinţă în Cheile Bicazului.

M-am întors cu gânduri pozitive şi cu planuri măreţe din voiajul de nuntă însă văd că vremea se răceşte foarte abrupt contrar aşteptărilor. Pofta de căţărat a fost aşa de mare încât a doua zi după ce m-am întors am plecat în Bicaz să îmi desmorţesc oasele.

Am ajuns la Ucigaşul, unde am avut în sfârşit ocazia de a mă da pe un traseu pe care îl amenajasem cu Alex în 2009. La Vita e (Piu) Bella, între timp văzuse şi FA-ul extensiei, başca şi a doua repetare. Am mers acolo întrucât la Aeriană era soare, foarte cald iar picioarele se umflau prea repede pentru gustul meu.

Traseul are două părţi pe care le-am şi separat cu un top intermediar. La Vita e Bella, în zona 6c+/7a şi extensia La Vita e Piu Bella, încă vreo 4 spituri – o secţiune şmecheră de bloc pe faţă verticală poate puţin surplombantă. Cotat 7c+ de Oli Batâr şi de Kojac şi deşi e posibil ca eu să fi găsit o variantă puţin mai uşoară în crux, cert este că abia l-am făcut la a 3-a încercare – efectele pauzei simţindu-se destul de puternic.

Neavând altă soluţie decât rulajul la sală, am trecut serios la antrenamente iar finalul săptămânii următoare a fost prielnic pentru testare – concursul aniversar al Sălii de Căţărat, cu ocazia împlinirii a 2 ani de la deschidere. Un eveniment destul de solicitant care la categoria Master a pus la bătaie 52 de trasee cu 6 ore disponibile pentru căţărat. Traseele au avut 4 tipuri de punctaje (100, 300, 900 şi 2000 de puncte), amenajatorul principal fiind Paletă care încă odată s-a întrecut pe sine prin inspiraţie.

Deşi concursul a început la ora 9 dimineaţa, am ajuns la sală am pe la 9.45 crezând că nu va fi chiar aşa de multă lume. Era plin, foarte mulţi căţărători veniseră chiar şi din alte oraşe. Am avut o strategie bazată pe volum, mai ales întrucât punctajele nu se împărţeau între concurenţii care reuşeau acelaşi traseu. Am mirosit din start un traseu de 2000 de puncte care nu părea foarte prietenos dar genul de prize mă coafau de minute şi după o încălzire bună l-am executat destul de repede.

După 2 ore şi jumătate aveam deja 2 trasee de 2000 şi 4 trasee de 900 de puncte realizate iar după 3 ore şi jumătate făcusem tot în zona 100/300 şi mai scosesem încă un traseu de 900. În ultima oră de concurs, când potenţialul fizic scăzuse dramatic am mai reuşit să fac un traseu de 900 şi deşi am avut încercări grele la un alt traseu de 900 de puncte nu am mai reuşit nimic, fiind şi rupt la piele foarte tare.

În total am reuşit 44 de trasee şi a fost suficient pentru locul 2, cheia reuşitei fiind tocmai acel traseu care îl identificasem eu a fi aparte. Câştigătorul a fost detaşat Oliver Batâr (cu un plus de 6800 de puncte faţă de mine, incredibilă eficienţa pe care a avut-o mai ales la traseele tari) dar în rest bătălia a fost deschisă, pe locul 3 clasându-se la egalitate Paul Covalschi şi Vlad Solomon. Un rezultat foarte mulţumitor pentru mine, mai ales datorită faptului că am avut o determinare maximă indiferent de condiţiile competiţiei şi de micile probleme fizice pe care le-am întâmpinat.

Acum tot ce mai sper este să mai prind (poate) un week-end mai bun la stâncă. Deşi anul acesta am fost probabil cel mai bine pregătit din punct de vedere fizic, numărul de zile pe care l-am petrecut la căţărat a fost foarte redus comparativ cu ceilalţi ani. Am răbdare însă, pentru că rezultatele vor veni cu timpul.

Exceptând câteva zile în care singura pasiune a fost statul cu burta la soare, în rest am încercat să surprindem cât mai multe aspecte în mici excursii de o zi. Nu am avut nevoie să închiriem vreo maşină şi ne-am bazat exclusiv pe transportul feroviar care pe lângă faptul că e ieftin circulă şi cu o cadenţă foarte bună.

1 zi în Blanes , 3 zile în Barcelona şi 1 zi la Port Aventura.

Blanes a fost cea mai apropiată locaţie faţă de noi, la 2 staţii de tren distanţă (practic un fel de capăt de linie pentru primul sector al trenului ce parcurge litoralul). Un orăşel ceva mai mare şi cochet al cărei principală atracţie era o grădină botanică. Am vizitat-o şi nu am regretat decizia, locaţia acesteia fiind superbă, pe coasta unei faleze. Foarte frumos aranjată, chiar dacă dimensiunile nu erau foarte mari, grădina era în stare perfectă şi fără urme ale turiştilor.

Barcelona am surprins-o în 3 zile diferite, exclusiv la picior. Practic 1 zi întreagă şi alte două jumătăţi de zi. Durata “marşului de apropiere” cam 1 ora şi 10 minute cu trenul, deci acceptabil.

Am avut 2 direcţii clare – de a vizita cât mai multe locaţii pentru a surprinde pulsul oraşului şi de a ataca cât mai multe magazine (articolele vestimentare fiind mult mai ieftine decât cele de la noi). Exceptând multe clădiri, pieţe şi străzi ascunse am vizitat Sagrada Familia, Muzeul de Ciocolată şi Acvariul. Ca şi impresie generală, oraşul este foarte frumos, plin de viaţă dar nu depăşeşte Parisul din punctul meu de vedere.

Sagrada Familia este un obiectiv turistic impresionant dar modernismul care se impune încet încet în construcţia actuală parcă răpeşte ceva din frumuseţea edificiului. Taxă de intrare cam piperată şi aglomeraţie foarte mare. Impresionant este şi faptul că se lucrează non stop la construcţie deşi turiştii circulă cu miile pe sub macarale.

Muzeul de Ciocolată l-am găsit întâmplător, când ne învârteam pe lângă Arcul de Triumf – un monument superb. A fost amuzant să vedem scene din desene animate construite complet din ciocolată, precum şi să aflăm povestea ciocolatei de la origini până în prezent. Nu mai zic şi de faptul că am primit câte o ciocolată cadou la intrare :)

Acvariul a fost cireaşa de pe tort. Este enorm. Are incredibil de multe specii de peşti (inclusiv rechini de toate dimensiunile), plus un sector special numai pentru pinguini şi meduze. Situată lângă port, clădirea este impresionantă şi necesită cam 2 ore pentru o vizită completă. Merită toţi banii şi nu este foarte departe de centru (10 minute cu autobuzul).

Poate cel mai frumos lucru pentru mine a fost vizita străduţelor lăturalnice care emană adevăratul spirit catalan. Total opus atmosferei de pe La Rambla, în acele zone retrase lucrurile sunt altfel iar aspectul comercial dispare pentru o clipă.

Partea de shoping nu o mai comentez dar o recomand oricui. Preturi de 2 sau chiar 3 ori mai mici faţă de reprezentanţele oficiale de la noi din Mall-uri, marfa aceeaşi. Incredibil de multe magazine ale aceluiaşi brand in zona centrală, trebuie doar multă răbdare şi evident dispoziţie pentru aşa ceva.

O zi întreagă ne-a luat vizita la Port Aventura. Cam 2,5 ore cu trenul la dus şi acelaşi timp la întors dar satisfacţia enorma. Un parc impresionant de distracţii şi mult mai hardcore faţă de Terra Mitica din Benidorm. 44 EUR intrarea de persoană dar merită fiecare cent. Are 6 roller coastere (din care unul era din păcate în revizie, taman cel cu plecare accelerată şi care ajunge la 135 km/h) însă atracţia de top numită Dragon Khan funcţiona la capacitate maximă. Impresionant, 8 răsuciri peste cap (primul de acest fel în lume la momentul deschiderii). M-am dat de 2 ori în el, urlând maxim de extaz.

Am parcurs cu succes toate atracţiile tari din zonă, unele chiar de mai multe ori. Nu mi-am permis să filmez nimic în timpul evoluţiilor dar există câteva filme foarte reuşite online care prezintă tot balamucul. Un foarte bun exemplu este cel de mai jos.

Cel mai dur element mi s-a părut Hurakan Condor, cel mai mare free fall din Europa. În 2007, la Terra Mitica experimentasem The Flight of the Phoenix (60 metri), aici însă distanţa a fost de 100 metri. Mult mai impresionant, mai ales şi datorită faptului că înainte de a fi eliberat din vârful turnului, platforma cu cele 4 scaune se înclină uşor în faţă pentru a îţi evidenţia mai bine zona de sosire (care nu se vede prea clar, fiind între 4 pereţi de unde începe practic frânarea iar impresia ta e că deja ai lovit solul datorită schimbării bruşte de nivel de lumină).

Cam asta a fost excursia noastră relaxantă în Spania şi singura problemă a fost calitatea mâncării care pe mine personal m-a dezamăgit total (numai junk food peste tot). Acum urmează să văd cât de bine am să mă simt după o pauză de mai bine de 3 săptămâni de la mişcare. Cheful de căţărat este maxim!

Ca orice traseu frumos a atras mulţi căţărători şi în două luni de zile a văzut 8 realizări, ceea ce pentru un traseu în RO este destul de mult. Primul a fost Oliver cu o variantă foarte dificilă (indiscutabil 8a+) iar după aceea repetările au venit destul de repede, adăugând şi 3 prize în plus faţă de FA, precum şi variaţii ale planului.

Fiind ultimul care l-a parcurs până acum, am avut vreo 2 variante de plan pentru secţiunea de power endurance. Pentru partea de jos lucrurile sunt foarte clare din punctul meu de vedere, este pur şi simplu o problemă de forţă şi body tension combinată cu ceva echilibru la asigurarea buclei 2.

Pentru partea superioară însă, lucrurile s-au simplificat foarte mult când am amestecat toate planurile precedente şi le-am simplificat cu ideea lui Alex la care am adăugat contribuţia proprie de a elimina ultimele 2 asigurări ce sunt destul de apropiate.

Aşa că prin urmare mi-e greu acum să contorizez traseul ca un 8a+ curat şi consider că 8a ar putea fi un grad mai apropiat de realitate. Sunt ferm convins că e minim 8a, poate doar un 8a hard şi atât însă pentru 8a+ ceva lipseşte. Recunosc cu mâna pe inimă că noul beta simplifică destul de semnificativ secţiunea cheie a cruxului superior, mişcările fiind mult mai ferme şi mai echilibrate.

Media bunului simţ (mai există două persoane ce au dubii referitor la grad) spune 8a/8a+, viitorul va clarifica (sper la onestitatea căţărătorilor) lucrurile. Ca şi criteriu de comparaţie recomand Amore Mio sau Burtoflex, două trasee etalon personal pentru gradul 8a+ în Bicaz, care pe lângă problemele de power endurance au şi crux-uri destul de grele spre finalul rutelor.

Altfel vorbind, traseul este fenomenal si cred că se înscrie cu succes în topul celor mai frumoase trasee din Bicaz. O linie atipică comparativ cu majoritatea traseelor poate prea tehnicizate uneori. Pe care am să o ţin bine minte, fiind se pare ultima rută pe care am parcurs-o burlac :)

Am stat 3 zile în zonă. Primele 2 zile au fost dedicate evenimentului, respectând priorităţile asignate sportivilor Wild Climb: 3 trasee speciale, cu access restrâns pentru restul participanţilor. Am apucat să încerc 2 trasee, la unul din el chiar insistând pentru 5 intrări (o linie superbă de altfel) însă fără success. Am terminat întâlnirea parcurgând flash sau la vedere tot ce am încercat în ultima parte a celei de-a doua zi, trasee superbe şi destul de susţinute cu dificultăţi până la 7b.

În ultima zi am încercat din nou Updurance, un proiect personal la Moroeni. Eram prea obosit aşa că din nou m-am mulţumit cu ceva rulaj deşi multe mişcări le făceam cam la limită. 3 zile consecutive au fost prea mult pentru mine iar faptul că sunt uşor ieşit din schema de antrenament se simte.

Ce a rămas în urmă e o întâlnire reuşită cu echipa aproape completă şi binenţeles noua faleză. Singura care a lipsit a fost Catrinel, absenţă motivată întrucât este plecată într-o expediţie spre Cho Oyu (iar noi toţi îî ţinem pumnii).

Mulţumiri încă odată organizatorilor pentru efortul depus. Topo-ul revizuit va fi disponibil în curând pe internet, este doar o chestiune de timp până când băieţii vor face update.

Urmează o ultimă ieşire în Bicaz şi după aceea… ştiţi voi :)