Pornisem foarte motivat spre Zărnești, unde proiectul meu se anunța perfect uscat. Trecuse mai bine de o lună de la ultima vizită, în cadrul căreia nu apucasem să îl restudiez absolut deloc iar acum trebuia profitat la maxim de noile condiții.

Am ajuns vineri seara împreună cu Alex, preferând să dormim în Zărnești pentru a fi perfect odihniți a doua zi dimineață. Am trecut direct la fapte în următoarea zi și după încălzire fiecare și-a echipat proiectul, avantajul fiind că ambele trasee erau alăturate. Vorbim despre Meteor și Comet.

Am echipat rapid intrarea cu clip stick-ul și am început să îmi reconstitui amintirile despre traseu. Trecuse fix un an de la ultima intrare, care atunci fusese destul de irelevanta din cauza umezelii din zona inferioară. Mi-a luat pe undeva pe la 2 ore și jumătate să echipez cei 36 de metri și să învăț cam 90% din mutări. Traseul era incredibil de uscat și curat în același timp, datorită celor care trecuseră recent prin zonă și reușiseră și realizarea.

M-am odihnit cam o oră și jumătate, cât Alex și-a echipat traseul lui. După care am dat șut dar a fost irelevant căci am zăpăcit-o la picioare în zona buclei doi. Am corectat problema și m-am dus din nou până sus, simplificând o parte din mișcări, ajustând locurile unde eram incert și făcându-mi și un plan de asigurare – dorind să evit 3 dintre asigurări.

Am decis să dau șut următoarea zi, duminică. Alex a dat șutul de aur imediat, eșuând grav în zona top-ului și am stabilit ca și el să își încheie conturile tot a doua zi. Ne-am retras, fiecare cu gândurile lui.

În jurul orei 23, contrar prognozelor care anunțau deprecierea vremii de duminică seara, a început să plouă și nu s-a oprit până dimineața. Am dormit foarte prost noaptea respectivă, fiind ferm convins că orice efort este în zadar. Aflat a doua zi la baza traseului, eram interzis căci absolut tot traseul era ud. A urmat o nouă parcurgere de jos până sus cu clip stick-ul pentru recuperarea buclelor (mai făcusem sportul acesta odată în 2009, atunci am fost pionier absolut utilizând o cracă) și am plecat acasă.

Pentru 2010 cazul este personal închis, nu mai am nici nervii nici disponibilitatea de a mă deplasa la Meteor. Iar la câtă ploaie a urmat, nu cred sincer că se mai usucă anul acesta.

Aveam 2 zile de cățărat în Chei și nu era foarte decis ce să fac. Îmi doream și un pic de rulaj și un pic de încordare pe ceva mai tare. Odată ajuns în zonă am observat că stânca era extraordinar de uscată și lipsită de infiltrații. La ideea lui Alex, am început cu Merlin (7b+), un traseu ce fusese eliberat acum 2 luni și parcurs de mai multe ori recent, deci promitea a fi relativ curat.

Am zis să încerc să îl fac flash. M-am încălzit pe un 6b vecin și cu briefing-ul de jos am trecut la treabă. Planul lui Alex s-a dovedit relativ bun și cu câteva improvizații personale am trecut de prima parte mai fizică, intrând în terenul de orientare al feței căzute. Am descoperit cu greu prizele, era să cad de vreo 2 ori dar nici nu m-am lăsat și am insistat până am ajuns în top, cu benzina aproape pe zero. Am fost mulțumit de prestație.

Am trecut peste drum, unde Alex dorea să se lămurească cu T-Rex (7a). Cât timp s-a încălzit pe alt traseu și a pus buclele pe acesta, am stat. Cam 1 oră și 30 de minute pauză per total, după care am zis să mai încerc un flash. A ieșit și acesta, pasul fiind de fapt doar la intrare, în rest fiind o problemă de atenție și joc de picioare până în top. Din nou, mulțumit.

După o masă copioasă, am decis să mergem până sus în Lac, să bem o cafea. Trecând pe lângă Hornul cu Fereastră, am observat intrarea de la Creatina uscată și acest aspect m-a pus pe gânduri. Rar vezi zona respectivă fără infiltrații iar eu mi-am jurat să nu mai încerc trasee tari dacă nu am condiții. Pauza de cafea a fost de bun augur și am luat decizia de a merge înapoi pentru a arunca un ochi la traseu.

L-am echipat relativ repede, părea destul de curat, însă mai multe zone îmi puneau dificultăți. Vreo 2 prize de picior se rupseseră jos iar în alte 2 puncte mișcările îmi erau nesigure. Nu mai zic de planul de asigurat, care nu era ferm. Am repetat obsesiv ieșirea din crux, fiind convins că dacă ajung acolo trebuie să o parcurg indiferent de condiții. Intrarea și cruxul dintre buclele 2 și 3 păreau însă foarte greu de făcut, reușind doar să mă pun în prize și să conștientizez prizele necesare de picioare dar fără să leg secțiunea.

Am curățat bine sectorul problemă, am marcat clar prizele de picioare și m-am dat jos pentru odihnă. Cât a aruncat și Alex un ochi, plus pauza care a urmat – a mai trecut o oră. Soarele dispăruse, temperatura scăzuse pe la 14-15 grade iar umezeală ioc.

Am dat șut, ca de obicei, la maxim. Știam clar că e unica încercare a zilei, pentru că urma să se însereze. Am trecut bine de intrare și am intrat fără ezitări în crux, cu o primă mișcare foarte dificilă pe triceps. Am simțit nesperat de bine rigleta, am poziționat picioarele și am trecut prin cele 2 mutări dificile aproape static, planificarea mea inițială fiind semidinamică. Am “pălmuit” muchia încă odată și am asigurat, trecând rapid la restul de mișcări. Mi-au ieșit toate mutările, am asigurat la limită bucla 5 și am dat într-un tridoigt invers unde am cuplat tot pentru final, fără a mai asigura. Am legat și ultimele mutări, finalul fiind mai relaxant pentru că celelalte mutări permiteau mai mult joc de picioare. Am dat top probabil după cea mai rapidă parcurgere a traseului, maxim 3 minute de la plecare.

Legat de grad, traseul e dificil de cotat. Primele ascensiuni l-au propus 8a, fiind considerat unul din cele mai grele 8a-uri din Bicaz. După care au început să se rupă prize, o inversă bunicică la ieșire, o inversă considerată crucială la intrare și mai multe prize de picior. Următoarele repetări au propus 8a+ sau 8a, în funcție și de morfologia cățărătorului.

Media bunului simț zice 8a/8a+, eu personal l-am simțit mult mai aproape de 8a+ prin dificultatea cruxului și lipsa de detensionare între problemele de boulder. Cred că în primele 5 bucle am magneziat maxim de 2 ori, în rest nu mi-am permis deloc nici un relache. Singura chestie de care sunt conștient că am făcut-o mai greu decât e normal e ieșirea, unde planul sugerat de Alex era mult mai sigur dar și mai șmecher la picioare.

Rămânem la cotația “oficială” actuală, cu o mică rezervă, dar am un feeling că traseul acesta nu va vedea prea multe repetări în viitor.

Pe Viktor l-am amenajat cu Alex Mihalcea în iarna lui 2009, pe o ninsoare care ne-a scos peri albi. Dar nu regret deloc momentul și problemele pe care le-am întâmpinat atunci, pentru că linia pe care am deschis-o este foarte frumoasă – având atât pași de forță cât și elemente tehnice foarte subtile.

Amintirile pe care le aveam din momentul echipării s-au dovedit reale când am studiat traseul. Cruxul era greu și fără prize clare. Neavând nici o tentativă de parcurgere, am venit de sus în rapel pentru o curățare masivă și o identificare a prizelor mai importante. După care, a urmat prima intrare propriu-zisă și o nouă periere mai amănunțită.

Traseul e destul de complex, tehnic la intrare, urmat de un pas de forță, un pic de relax, iarăși un pas de forță și direct cruxul cel mai important (prost la picioare, dezechilibrant uneori și destul de prost la mâini pentru câteva mutări) plus finalul relativ simplu dar fără marjă mare de eroare.

Sincer am avut ceva dubii legate de plan, după prima inspecție. Eram convins însă că pot da un șut elocvent cu acea teorie în minte, mai ales pentru că sus pasul respectiv nu avea prea multe variante de succes. Ca de obicei, mi-am jucat complet cartea pentru 2nd go.

Am fost nevoit să corectez din mers o eroare comisă în partea de jos, însă am contrabalansat acest aspect cu o evoluție foarte precisă în zona superioară. Am reușit să îmi controlez o ezitare înaintea mișcării finale (o semi dinamică pe care o dai dintr-o scursă foarte proasă la dreapta) și acest aspect mi-a permis astfel să parcurg integral traseul, din a doua încercare.

Dacă nu ar fi avut o odihnă relativ bună la jumătate l-aș fi propus mai mult de 7c+ însă vecinul din dreapta (Emma), are o intensitate mai mare cu cele 2 cruxuri îmbinate, deși lungimea totală a traseului e mai mică comparativ cu Viktor.

Traseul este superb însă și îl recomand cu inima deschisă tuturor, mai ales că la acest gen complex nu sunt  foarte multe rute în Bicaz. Aștept repetări și eventual confirmări ale gradului. Cert e că din traseele noi bătute în 2009 mai am doar La Vita e Piu Bella, după care va trebui din nou să pun mâna pe bormașină.

După ce eșuasem în prima etapă, am depus tot posibilul pentru a repara ce se mai putea repara. De data asta mă simțeam OK și în plus aveam un chef foarte mare de mișcare. Concursul fusese puțin ajustat iar noi cei de la “master” trebuia să evoluăm pe 3 tipuri de trasee: 300, 600 și 1.000 de puncte, renunțând la prima serie de 100 care era destinată exclusiv celor de la categoria “open”.

Având la dispoziție o suprafață mare de panou, Oliver s-a desfășurat ca de obicei în stilul lui caracteristic. Adică, ireproșabil. Am avut de parcurs 15 trasee x 300, 18 trasee x 600 și 4 x 1.000, deci un total de 37 de trasee în 4 ore. Principiul de punctaj fiind cel adițional (punctele nu se împart la numărul de reușite), am încercat să cațăr cât mai multe trasee posibil. Treaba a mers relativ bine, în prima oră epuizasem toate traseele de 300 de puncte și începusem să execut rute din următorul palier.

După trei ore de concurs, am executat și primul traseu de 1.000 de puncte, care nu a avut repetare în concurs. Alături de cele 16 trasee de 600 de puncte plus toate de 300 de puncte, m-am calificat în finală pe locul 2, la egalitate cu Kojac. Până aici, toate păreau bune și frumoase. A urmat clasica de acum pauză de 2 ore și am intrat la finală.

Primul bloc a fost un mare bocanc în gură pentru mine, adică nu am reușit să plec în el. O mișcare de forță cu picioarele la aderență, însă în cele 3 încercări nu am nimerit deloc poziția piciorului la start și drept urmare am luat un mare zero în punctajul general. Traseul era atât de simplu încât te surpindea enorm prin modul lui de concepție, practic 2 module paralele pe care trebuia să te urci și să stai fără mâini la final.

Reîntors la izolare, am tras linie și am încercat să mă concentrez la prezent. Cărțile oricum erau aruncate iar de pierdut nu mai aveam ce. A urmat blocul 2, pe departe cel mai dificil din toate, mișcări powerful. M-am gândit vreo 2 minute la el în timpul vizionării și mi-a venit o super idee care mi-a permis să stau fără mâini fix în mijlocul cruxului. Am parcurs blocul din prima cu un efort mult mai mic decât ceilalți și am așteptat ultimul bloc.

Blocul 3 era un traverseu mai complex ce trecea prin 2 sectoare ale panoului, făcubil din prima. N-am mers rău însă la top nu m-am poziționat cum trebuie și am căzut, fiind nevoit să mai dau o încercare pentru a-l parcurge. Cu 2 topuri din 3 încercări m-am clasat pe 4, insuficient pentru a prinde un loc pe podiumul general unde tot pe 4 am rămas. Chiar dacă aș fi reușit blocul 3 din prima, tot nu aș fi schimbat nimic în scripte, soluția de departajare rămânând evoluția din primul bloc.

Exceptând problema de percepție la primul bloc, în rest sunt foarte mulțumit de evoluția  din etapa de la Iași. Păcat că mi-am îngropat munca cu evoluția de la Piatra Neamț însă nimeni nu e perfect. Și într-un fel, e mai bine să nu dai rateuri în concursurile cu caracter oficial. Rezultatele finale sunt disponibile pe site la www.saladecatarat.ro.

Odată epuizată această perioadă competițională, mă reîntorc la stâncă, cu plăcere. Prima vizită a fost în Sihla, un loc foarte drag mie…

Și să nu uit, mii de mulțumiri Oanei Simon pentru poze!

Pentru a fi odihnit cum trebuie, am plecat de joi seara spre Rarău. Drumul de la dus a fost enervant, am luat si o groapă masivă care mi-a indoit o joanta si rablagit un cauciuc iar urcușul final a fost foarte dificil și stresant. Una peste alta, la ora 23.30 dormeam dus la hotelul care probabil reprezintă unul din ultimele bastioane ale vremurilor comuniste din România.

Prima zi de concurs a debutat bine. La categoria Master (unde eram înscris) erau de parcurs 9 trasee din care cel puțin 5 păreau făcubile la prima vedere. Ținând cont că vremea în Rarău este foarte dubioasă, deși prognoza era extraordinar de pozitivă, eram pornit să fac cât mai multe trasee posibile în această primă zi. Am debutat cu un 7b+ 2nd go într-un sector mai izolat din cele 3 disponibile și m-am mutat la faleza principală, unde se dădeau restul băieților.

Aici producția a mers bine, după 3 ore având încă 2 trasee parcurse, un 7b și un 7c ambele 2nd go. Am aruncat rapid un ochi și pe cel mai tare traseu al sectorului, un 7c+ care până în respectivul moment fusese făcut doar de Kojac) și am reușit să parcurg ruta la ultima încercare a zilei.

Ziua a doua a debutat bine dar a continuat prost. După încălzire, am trecut la studiu pentru unul din cele 4 trasee propuse în marea surplombă, identificând majoritatea pașilor exceptând finalul. Practic acesta a fost traseul care promitea să se usuce cel mai repede și care a fost și parcurs câteva ore mai încolo de Kojac. Între timp, așteptând venirea soarelui peste respectivul sector m-am reîntors la faleza principală pentru a parcurge ultimul traseu – un 7b+ incredibil de ud la top. După o primă încercare eșuată, în care am stat vreo 5 minute în pas încercând tot felul de combinații, am reușit să parcurg traseul (cu greu) cu o variantă proprie care a complicat foarte mult finalul dar mi-a oferit acel ragaz de a putea asigura ultima buclă.

Reîntors la surplombă, am studiat complet traseul și am finalizat planul, cu o doză minimă de risc la final din cauza unui sector mai fragmentat din care se tot exfoliau anumite prize. Am decis să las traseul pentru ultima zi, pentru o încercare elocventă după odihnă. În condițiile în care reușeam să leg traseul aș fi fost la egalitate cu Kojac pentru primul loc și se impunea superfinala dar șanse avea și Florin Daneliuc în eventualitatea în care parcurgea atât acest traseu cât și pe cel ud care mi-a mâncat mie nervii.

După o masă copioasă oferită de organizatori și câteva beri, am trecut la somn.

La ora 4 dimineata m-am trezit brusc, cu crampe. Am stat cam 30 de minute întins și m-am gândit că e de la mâncare, drept pentru care m-am fortat să vomit ca să mă curăț, fiindu-mi frică de o indigestie – deși nu mâncasem mult sau nesănătos. Nu-mi era bine și nu am mai putut adormi iar pe la ora 6 s-a instalat diareea, o formă incredibil de acută cu care nu m-am lovit niciodată.

Deși plecasem cu apă de acasă, sunt 100% sigur că la faleză am încurcat sticlele între noi și am băut din apa extrasă din puț pe care băieții o luau de la Salvamont. Nu știu ce bacil sau bacterie a fost în apă dar în mod cert ne-a lovit puternic pe majoritatea.

Pe la ora 8, după 2 ore de chin, am pus mâna pe telefon să văd dacă nu are careva pastile căci eu le uitasem acasă. În tabăra de corturi însă, simtomele erau similare și aproape toată delegația ieșeană era la pământ la propriu. Tot stocul de furazolidon de la Salvamont s-a epuizat instant dar efectele nu puteau fi oprite așa de ușor.

Pe la ora 8.30 am luat doza dublă de Furazolidon și băieții mi-au adus ceva ceai de mentă. Concursul stătea să înceapă dar eu nu mă ridicam din pat. M-am forțat să dorm dar nu reușeam. Ceasul s-a făcut 10, după care 11 iar starea mea era nu se ameliora deloc.

La 11.30, forțat de Petronela m-am pornit spre faleză cu mașina, urcând până unde drumul permitea maxim accesul, adică la cabana Meteo. După 2-3 pauze prin pădure, la ora 12.15 eram la faleză.

Situația se complicase între timp, eram 3 oameni la egalitate pe locul 2 (eu, Peti și Mașină) cu același număr de trasee iar Florin nu reușea să parcurgă traseul ud – situație în care am fi fost 4 pe locul 2. Sincer, sperasem să evit o eventuală departajare care în condițiile actuale mi se părea imposibilă pentru mine.

Kojac era și el în non-combat mode, ucis de diaree și situația devenea din ce în ce mai încurcată. M-am decis totuși să dau o încercare pe proiect, pentru a nu trăi cu întrebarea “ce-ar fi fost dacă?”. Am vrut să împing această încercare cât mai departe posibil în speranța că pastilele își vor face efectul măcar un pic. Stând întins la baza falezei, la ora 13.00 mi-am dat seama că lucrurile se vor încurca și mai mult, deoarece Florin încercase 8a-ul și din ochi mi-a fost clar că are 90% șanse să îl lege și trecea automat pe locul 2.

La 13.10 am dat șutul, care credeam eu că va fi cel unic. Am legat surprinzător până la bucla 5 și am cedat total. Eram varză, obosit, mă simțeam practic un impotent care din motive necunoscute e obligat să se cațere. Din nou la “toaletă”, după care la relax, întins. Mașină și Peti au încercat și ei traseul însă erau prea obosiți pentru a îl parcurge.

La 13.30, arbitrii ne-au cerut să stabilim dacă mai încercăm traseul, specificând că în ultimul sfert de oră este disponibilă o singură încercare de om. Am răspuns afirmativ.

La 13.45 Florin cobora din top cu traseul legat iar eu simțeam că intru la ruleta rusească.

În jurul meu lumea încerca într-un fel sau altul să mă încurajeze, deși îi auzeam clar și pe cei apropiați că nu îmi acordă șanse. Era normal, nici mie nu îmi venea să mă uit în oglindă. Am încercat să repet toate mișcările în minte dar nu mergea, ceva se rupea pe la mijloc. Petronela era și mai stresată decât mine astfel încât am preasigurat primele 2 bucle. Am aplicat strategia mea care de atâtea ori m-a scos din belele – când nu poți, mergi repede și precis cu gestiune maximă de efort.

La 13.50 am intrat. Intrarea a mers surprinzător de bine, am trecut cu greu de crux și am ieșit din acel sector cu 2 mișcări la limită. Am fost foarte uimit că nu am căzut dar m-am repliat rapid. Planul a trebuit corectat din mers, în zona cu prize mari, căci unele se udaseră și e uscaseră altele. Am pierdut 15-20 de secunde importante acolo. M-a obosit extrem de mult asiguratul, cred că în condiții extracompetiționale evitam minim 3 asigurări. Nu am renunțat la nici o mișcare, mă simțeam obligat atât pentru mine cât și pentru toți cei care mă încurajau. Am “murit” frumos la 4 mișcări de top dintr-o eroare de plan pe care nu am mai fost în stare fizic să o corectez.

Mi-a fost foarte greu să gestionez acest eșec, indiferent de condiții. Pentru mine ziua se încheiase, epuizat fizic total în acest joc de-a totul sau nimic. Organizatorii au stabilit să nu mai facă departajare pentru locul 3, probabil și din cauza mea care nu mă mai ridicam de jos nici dacă venea ursul peste mine. Atât lor cât și celor cu care am împărțit locul 3 le mulțumesc pentru atitudine și înțelegere.

Am plecat printre ultimii de la faleză, eu cu Petro. Mi-a luat aproape 1 oră sa fac drumul care uzual îl făceam în 15 minute. Am ajuns acasă pe bancheta din spate și abia după încă 2 zile mi-am revenit din punct de vedere al apetitului, după ce slăbisem 3,8 kilograme.

Am rămas cu o amintire tristă după acest concurs dar am trecut rapid peste pentru că tot timpul trebuie să mergi înainte iar roata se învârte indiferent de condiții. Cel mai surprinzător lucru pentru mine însă rămâne cantitatea de energie pe care am reușit să o extrag din mine la acea încercare finală. Este absolut incredibil câte rezerve există în corpul uman și cât de departe pot fi de fapt limitele.

Deși a determinat câteva întrebări inutile, concursul a fost conceput exclusiv abonaților celor 2 săli de cățărare din Iași și Piatra Neamț, permițând și participarea eventualilor doritori din Bacău. Mulându-se în jurul unui nou regulament care se va oficializa odată cu debutul Cupei României la Bouldering (în curând), concursul are două etape în urma cărora rezultatele se vor comasa. Este practic un concurs regional cu scop de pregătire dar și de testare a noilor reguli de concurs.

Regulamentul este destul de simplu: calificările sunt deschise pentru toți participanții pentru o perioadă de 4 ore. Trasee la lucru, fără limită sau contorizare a numărului de încercări și fără împărțire a numărului de puncte versus reușite, forțând astfel concurenții să parcurgă cât mai multe trasee, nu neapărat doar traseele tari. Primii 6 concurenți merg în finală, pentru a parcurge 3 trasee din maxim 3 încercări – la vedere, contorizându-se numărul de topuri versus încercări sau numărul de prize controlate la fiecare bloc.

Ca de obicei, Oliver Batîr șef cu amenajarea și din nou s-a întrecut pe sine. Au fost în jur de 30 de trasee cotate cu 100, 300 sau 600 de puncte. Noi cei din Iași am venit în efectiv aproape complet și am trecut destul de urgent la treabă, fiecare cu strategia personală.

A fost cald în sală, nu la fel de cald ca la Iași dar oricum condițiile nu au fost foarte bune. După primele 15 minute tricourile zburau deja în tribune la fani și lumea transpira mai ceva ca la saună. În primele 2 ore am parcurs peste jumătate din trasee, inclusiv unul de 600 de puncte, după care am scăzut turația din cauza oboselii și a căldurii. După 3 ore de concurs deja eram sigur că intru în finală și drept urmare m-am concentrat doar pentru a parcurge traseele care păreau posibile fără foarte mult efort. Partea tristă a fost că în ultima oră de concurs, din motive greu de definit, mi-am pierdut motivația și m-am înmuiat prea tare.

Au urmat 2 ore de pauză și a debutat finala, unde ne calificasem 7 oameni (7 în loc de 6 din cauza unor egalități din calificări). Dacă în calificări terminasem pe 3, în finală am distrus toată munca printr-o prestație foarte proastă, trecând printr-o stare pe care nu am mai trăit-o niciodată din punct de vedere al motivației și determinării.

Din cele 3 blocuri din finală nu am finalizat niciunul, însă fiind foarte aproape de a parcurge blocul #3, cel considerat cel mai dificil din punct de vedere tehnic. A fost probabil o scurtă tresărire de orgoliu la ultima încercare, însă nu a fost să fie și astfel am încheiat evoluția pe locul 6. Câștigător a fost Nuțu, urmat de Forest și de Tudor Vartic.

Trecând peste aceste aspecte care mi-au confirmat că sunt om, nu mașină, concursul a fost foarte bun din punct de vedere al pregătirii. Odată trecută și etapa finală, cea de la Iași, probabil va fi doar o chestiune de zile până când va debuta Cupa României iar acolo nu mai există loc de ezitări.

A urmat Rarău Climbing Open la o distanță de 5 zile, dar aici povestea a fost mai lungă, frumoasă și dramatică în același timp.

Decepţie totală la bază la Meteor, era mai ud ca în 2009. Era vineri dimineaţă iar eu revenisem în zonă pentru o nouă întâlnire cu balaurul. L-am salutat din priviri şi am început să mă întreb oare când voi putea reveni, toate răspunsurile sugerând o întârziere de aproximativ o lună.

M-am încălzit cu greu pe un 6c destul de lung numit Ecou, un traseu interesant însă greu de controlat în condiţiile de umezeală care erau la sectorul respectiv, lângă refugiul Salvamont.

Dacă Mardare a insistat să lucreze partea de sus a lui Meteor, eu m-am orientat cu Zuzu spre faleza de peste drum, unde existau mai multe trasee de grad 7c+ pe care doream de mult să le încerc. Am început cu cel mai frumos, Italy (sau Trans Sexual, cum scrie la bază). Intrare în forţă, caracteristică traseelor din acel sector şi un pas de bloc foarte subtil pe riglete unde am avut nevoie de puţină imaginaţie pentru a-mi găsi combinaţia perfectă de prize de picior. Finalul relativ uşor pe prize bune, dar în continuare surplombant.

A fost primul meu 7c+ 2nd go, execuţia fiind foarte precisă iar mişcările potrivindu-se perfect cu planul imaginat de mine. Am fost plăcut surprins în acelaşi timp de reuşita rapidă, fiind decis să continui cu Visul lu’ tataie, următorul traseu în dreapta.

A doua zi am schimbat planul de încălzire, preferând un 6a surplombant cu prize mai bune, pentru a mă întinde mai bine. Noul proiect încercat era mult mai de forţă jos iar combinaţia câştigătoare impunea folosirea unei riglete pe triceps, rigletă care era foarte udă de la infiltraţii. Din respectiva priză intrai într-un tridoigt negativ, te ajutai de o scursă şi urma o mare dinamică spre dreapta. Am încercat şi o altă variantă cu o rigletă mai proastă dar în mod cert traseul devenea mult mai greu decât trebuia. Deşi aveam o urmă de îndoială, am dat un şut în condiţiile respective şi am eşuat la rigleta cheie. Mi-a fost clar că nu am nici o şansă să fac traseul umed şi am decis să aştept următoarea zi.

A treia zi, după încălzirea cu intensitate mai mare, am aşteptat trecerea soarelui peste faleză – cât timp l-am filat pe Mardare. În cele 3 ore de soare, traseul s-a uscat aproape 90% în zonele cu infiltraţii şi drept urmare am trecut la treabă. Am pus în aplicare planul din ziua precedentă fără absolut nici o modificare şi am executat traseul fără emoţii. Ar fi trebuit să fie tot 2nd go, dar aşa-mi trebuie dacă am vrut să forţez reuşita cu o zi mai devreme.

După 3 zile fără ploaie, Meteor arăta ceva mai bine dar nu suficient pentru a se parcurge intrarea. Dacă va continua trendul secetos pe care tot îl prezic meteorologii, ar trebui să se usuce. Fiind prins cu 3 competiţii, câte una pe week-end, rămâne să revin la proiect fix peste 1 lună.

Decizia de a merge în Portugalia era luată de mult timp şi determinată de faptul că sora Petronelei îşi încheia un an de studii acolo. Prin urmare am plecat 2 şi ne-am întors 3, după 5 zile de vacanţă petrecute în Aveiro, un orăşel situat la 2 ore şi 30 de minute de mers cu trenul din Lisabona.

Pentru a ajunge la destinaţie însă, lucrurile stau puţin mai complicat în special dacă bugetul este mai redus (cum a fost cazul nostru de faţă). Varianta optimă este prin Lufthansa via Frankfurt, dacă se doreşte un zbor liniştit cu o companie de linie serioasă. Zbor direct nu există decât la BlueAir din Băneasa, însă atenţie mare căci la dus ajunge la 23.15 când aproape tot transportul comun nu mai circulă şi taxi-urile nu sunt deloc ieftine. Prin urmare, am ales la dus o combinaţie de 2 zboruri cu EasyJet via Milano şi la întoarcere zborul direct din Lisabona spre Băneasa cu BlueAir – având avantajul că la ora 07 eram în Bucureşti. Am ieşit astfel mai ieftin per total cu tot cu zborul din Iaşi şi în plus orarul ne-a permis să ne stabilim şi legăturile de rigoare.

Zborul de plecare a mers relativ OK, chit că EasyJet e mai low-cost iar relaţia cu Italia transportă mulţi români care merg la muncă. Noroc însă că zborurile din Băneasa sunt mai ieftine decât ăştia (care pleacă din Otopeni) şi totuşi n-am avut de suportat chiar foarte mulţi needucaţi. Alegându-mi zborurile cu pauze de aproximativ 3 ore, am plecat la 06.00 din Iaşi şi la ora 19.30 eram în Lisabona. La 00.00 eram în Aveiro după o călătorie cu InterCity-ul şi astfel într-un final am aruncat ancora.

Orăşelul este mic, compact, foarte curat şi lângă ocean. Cu o Universitate destul de mare care reuneşte studenţi din toată lumea, magazine cochete, cafenele şi băruleţe la toate colţurile. Mi-a fost aproape imposibil să înţeleg limba portugheză însă norocul mi-a surâs prin faptul că persoanele cu care m-am intersectat mai ştiau şi ceva engleză. Ne-a luat practic o zi să ne odihnim după drum şi încă o zi să cunoaştem oraşul în amănunt.

După prima escapadă cu autobuzul spre plajă, din a doua zi am trecut la autostop. Mult mai amuzant şi mai rapid, călătorind cu toate tipurile de maşini posibile – de la decapotabilă la business class. Plaja de la Barra e impresionantă şi vegheată de un imens far (portul este aproape) iar nisipul este incredibil de fin. Singura durere e apa extraordinar de rece a oceanului, dar nu am rezistat şi am năvălit în apă pentru o baie foarte scurtă.

Mâncarea şi băutura – pe alese, pentru toate gusturile posibile. Aspect enervant – berea la 0.2 litri, mai ales în condiţiile în care cea mai mare bere posibilă în bar este de 0.4 litri. Trecând peste acest aspect, viaţa de noapte e destul de animată în zonă, în special datorită prezenţei masive a studenţilor. Preţurile variază destul de mult la anumite servicii. Transportul în comun e scump, dar mâncarea e mai ieftină în regim de supermarket. La fel, anumite servicii sunt mult mai ieftine ca la noi – de exemplu un espresso e 0.60 EUR.

Fiind o călătorie scurtă, nu prea am avut timp de vizite în afara oraşului. Să zicem că a fost un starting point, o primă expediţie de tatonare iar concluzia finală e că voi reveni mai mult ca sigur în zonă pentru că prima impresie a fost foarte bună. Călătoria s-a încheiat cu descinderea în halta Băneasa, ocazia cu care m-am lămurit că mult hulitul nostru aeroport din Iaşi e luxul de pe lume.

Singurul regret este dat de faptul că nu am reuşit să vizităm Lisabona, dar rămâne pe data viitoare când poate am să merg şi la căţărat în Portugalia.

Ştiu că sună fatalist dar trecerea timpului mă întristează de fiecare dată când o conştientizez. Important e că am în continuare zâmbetul pe buze.

Rulaj. Cel puţin asta vroiam să fac şi astfel alocasem 2 zile în Chei, chit că se anunţau ploi destul de substanţiale. Probabil plouase toată săptămâna, întrucât multe din faleze erau ude şi prin urmare ne-am oprit la Hornu cu Fereastră, unde tot sectorul părea uscat şi în plus aveau şi restul băieţilor (Forest şi Ţâşneală) proiecte disponibile.

De încălzit, mai greu, întrucât sunt doar trasee tari prin zonă. Prin urmare am aplicat clasica de acum încălzire “pe bucle”, fără a forţa deloc, la care s-a adăugat şi o intrare eşuată într-un 7c. Bun, rulaj nu putem să facem, hai să lichidăm conturile cu Fair Play – un traseu pe care îl mai încercasem o zi în 2008.

Ruta în sine e destul de compactă, cu 2 secţiuni de bloc pe faţă verticală. Ambele secţiuni sunt un pic morpho, în special cea superioară unde problemele apar atât la încărcarea finală cât şi la ţinerea topului (o inversă dificilă). Din amintirile trecutului, jos nu făcusem nimic iar sus mirosisem puţin mişcarea. Evident memoria nu mi-a jucat feste dar cu o noua viziune am avut nevoie doar de 15 minute pentru a găsi cea mai simplă şi echilibrată soluţie pentru primul pas, aplicând cu succes regula “prizele mari nu sunt totdeauna cele utile”.

Sus, am preluat rapid planul lui Forest dar la ultima încărcare, dintr-o inversă spre o priză destul de pretenţioasă, am realizat că e posibil să nu fac mişcarea venind de jos, întrucât nu reuşeam deloc să mă încadrez pe picioarele bune. Am dat un şut şi am eşuat evident sus, încercând să modific cumva planul pentru a nu face încărcarea finală dezechilibrat. Am găsit eu “ceva” dar acea soluţie s-a dovedit a fi şi mai nasoală, dezechilibrându-mă şi mai tare la şutul următor.

După care a venit ploaia şi s-a terminat ziua. Eram pachet de nervi, întrucât bănuiam că a doua zi inundaţiile vor fi mai substanţiale şi iar rămân agăţat cu un traseu în lista de proiecte. Am dormit foarte prost noaptea iar dimineaţă la ora 11 eram prezenţi la faleză pentru noi încercări.

Aceaşi încălzire pe bucle, un pic de studiu mai aprofundat sus. Negăsind soluţii tehnice, am decis să dau un şut “în forţă” cu speranţa că voi merge cât mai optim până la crux şi că voi avea resurse fizice cât mai mari pentru final. Am trecut de cruxul inferior, parcă mai greu ca ziua trecută şi în pasul de respiro de sub ultimele 2 bucle mi-am scos cu dinţii tot leucoplastul de pe degete, decis fiind să-i dau lovitura de graţie.

Am trecut optim şi rapid prin crux şi la zona morpho am dat-o bărbăteşte în blocaj, reuşind atât să fac mişcarea, cât şi să ţin topul respectiv să asigur ultima buclă înainte de a cădea din poziţia dezechilibrată. M-am simţit uşurat dar fără plăcere, având un sentiment interior de frustrare din cauza situaţiei de ori-ori la care fusesem supus. Dar important e că mi-a mers planul, probabil pentru că m-am motivat bine şi am dat totul la blocajul final care nu reuşisem să-l coordonez deloc pe picioare mai bune.

Ziua s-a încheiat cu 3 ploi consecutive, intrerupte de scurte acţiuni de rulaj pe 6b+ şi 6c. După care a venit ploaia finală (a se citi inundaţia) şi am plecat toţi acasă. Palmaresul meu tocmai se îmbogăţise cu cel de-al 10-lea 8a, dar abia acasă mi-am dat seama de acest lucru.

Next?