Pentru a ajunge la zona de cățărat, cum veniți dinspre Roma treceți de Terracina (localitatea unde am avut noi cazarea), Sperlonga și Gaeta și opriți la parcarea marcată cu L’ultima Spiaggia (ultima plajă). Dacă nu există loc în parcare (încap cam 10-12 mașini) nu vă panicați întrucât următoarele 2 parcări sunt la 100 de metri mai departe. De sus priveliștea este superbă …

Urmează coborârea celor 278 de trepte (“1000 de trepte”) și suntem pe plajă. Grota este puțin mai sus și nu este vizibilă perfect de la nivelul mării. Odată ajuns în buza acesteia, imensa concavitate se dezvăluie în întregime. O concentrație mare de rute, de toate gradele de dificultate cu aproape toate unghiurile  surplombante. După o primă zi de recuperare și de acomodare, am trecut ușor la lucruri mai serioase.

Planul meu includea o rută numită „Super Daytona”, un 8a+ considerat drept cel mai dur din grotă la respectivul grad, practic un pas de bloc de 8 mutări ce includea un jump nebun la final, secțiunea venind după prima parte a rutei cotată cu 6a. Văzusem vreo 2-3 filmări pe YouTube și fusesem foarte încântat de estetica rutei și de faptul că nu includea un raport foarte mare de power endurance, eu fiind totuși la început de sezon. În cea de-a doua zi de cățărat am echipat ruta și am încercat mișcările, având surpriza de a face dinamica din prima și de a constata că pentru mine problema era să ajung în poziția de “tragere”.

Ce m-a uimit la jump era nu mișcarea în sine ci faptul că în timpul zborului îmi pierdeam referința vizuală, mișcarea fiind din executată dezechilibrant. În cele 4 zile cât am încercat ruta, nu am ratat niciodată dinamica dar din păcate nu am ajuns niciodată să leg mișcările deși am simplificat pasajele la maxim și am eliminat sper final 3 din cele 5 asigurări ale respectivului pasaj.

Exceptând încălzirea zilnică care includea cam aceleași trasee, cam tot ce am prins până în gradul 7a am făcut la vedere sau flash. Grație lui Laur, am învățat și înțeles că fără kneebar în acest teren cu “1.000 de țurțuri” șansele de reușită sunt reduse. Cam toate traseele de grad superior, aveau minim 1-2 poziții de odihnă de acest gen care erau cruciale pentru echilibrarea balanței din perspectiva efortului investit.

În cea de a 4-a zi, am echipat un 7c din extremitatea dreaptă a grotei (“Porco Alato”) ce avea un pas dur de bloc la intrare și o problemă de power endurance mai sus. Din nou, cel mai dur 7c al grotei după cum spuneau localnicii – evident chestie de percepție personală. Practic cam tot ce includea secțiuni de bloc era considerat hard în zonă iar traseele de continuitate erau tratate ca făcubile. Datorită poziționării ruta nu putea fi încercată decât dimineața (cam umed) sau seara (condiții perfecte). A ieșit următoarea zi dimineața, ratând în seara precedentă 2nd go-ul la finalul pasului de bloc.

În ultima zi la faleză, am zis să abordez un alt 7c, practic primele două secțiuni din „Invidia”. „Invidia” este cea mai cunoscută linie din faleză, și practic cea mai lungă – cu 3 top-uri intermediare. 6b+, 7c, 8a, 8b+. Foarte estetică și cu multiple variante, linia mi-a pus destule probleme datorită multitudinii de prize. Am reușit într-un final să concep planul propriu și la ultima încercare a zilei, cu toată viața și din nou fără a asigura 2 bucle am legat pasajele. A urmat cred cel mai frumos zbor din cariera mea, mulțumesc Balaurului pentru filatul ireproșabil.

Stând acum și judecând la rece, mi-ar place să revin acolo. Următoarea extensie din „Invidia” (8a) pare interesantă iar „Super Daytona” cred că mi-ar oferi mai multe șanse la final de sezon. Cert este că din cât am umblat eu prin lume, este cea mai potrivită faleză pentru un concediu cu familia. Și cu potențial pentru orice nivel, repet, de la 6a la 9a.

Despre experiențele culinare și vizitele din zilele de pauză, într-un episod următor.

Însă lucrurile nu au început tocmai cum trebuie, în prima etapă fiind foarte aproape de un rezultat catastrofal în calificări (penultimul calificat în semifinală, doar cu intermediare), probabil singurul aspect greu de explicat și de digerat din acest campionat. În semifinală din fericire am reușit să mă resetez cumva dar nu suficient pentru a finaliza cum trebuie cel de-al treilea bloc, pierzând asftel printre degete locul 7 și fiind nevoit să mă mulțumesc cu poziția a 11-a, cu 2 intermediare contorizate. O amenajare foarte pertinentă, condusă de Nicolas Ecoffet, un motiv în plus de a reveni la orice eveniment organizat de băieții de la Fabrica.

Dacă anul trecut la Iași evoluasem foarte prost, acum îmi doream foarte mult o schimbare a situației în bine. Calificările au mers excelent, cu 4 blocuri rezolvate din 5, majoritatea fiind pe mâna mea. Semifinala a fost din nou chinuitoare pentru mine datorită modului în care s-au desfășurat ostilitățile la ultimele 2 blocuri. Având primul bloc rezolvat din prima iar cel de-al doilea nefiind semnificativ (deoarece nu l-a parcurs nimeni), treaba s-a triat cumva la blocul 3 – o problemă clasică de double jump unde am dat 10 încercări până când mi-a ieșit mișcarea. Din păcate prea târziu, întrucât cele 5 secunde rămase au fost insuficiente pentru a ajunge la top. Și totuși, am mai avut o șansă pentru finală dacă aș fi parcurs ultimul traseu din prima însă fiind obosit după seria de sărituri nu am abordat cum trebuie problema și am dat top abia din a 4-a. Și uite așa, în loc de o finală m-am ales cu locul 9 din nou datorită lipsei de eficiență, cu 2 top-uri din 5 încercări. O amenajare foarte bună per ansamblu condusă de veteranul nostru Adrian Buhăescu.

Ultima etapă la Vertical Spirit am abordat-o poate un pic superficial în calificări, reușind 3 top-uri din 5 încercări și practic o poziție cumva la jumătate în starting list-ul semifinalei. Totuși m-au supărat 2 erori destul de mari comise la 2 blocuri care trebuiau executate clar din prima. Semifinala a adus însă o amenajare foarte powerful unde lucrurile au debutat prost de la primul bloc pe care nu am reușit să îl parcurg dintr-o eroare mare de plan. Al doilea bloc m-a învins fizic după ce la prima încercare (cea mai bună) am gestionat mult prea tehnic o trecere în tavan iar ultimele două blocuri mi-au dat lovitura de grație la finalul unei evoluții dezamăgitoare cel puțin pentru mine. Loc final 12, cu o intermediară. O amenajare excelentă pusă în scenă de Oliver Batîr, traseele lui reușind să „perie” perfect atât clasamentul etapei cât și cel general.

Clasamentul final m-a poziționat pe locul #9, practic cu 5 poziții mai sus față de ediția precedentă iar concluzia cea mai clară m-a pus din nou în față cu teorema eficienței. De remarcat faptul că deși toate cele 3 etape de campionat au fost foarte variate ca mod de amenajare, în absolut oricare semifinală cu 2 top-uri făcute din prima se prindea garantat finala, indiferent de evoluția la celelalte 2 trasee! Iar dacă stau să privesc acum la rece în trecut, acest lucru era perfect posibil din perspectiva mea: blocurile 2 și 3 la Fabrica, blocurile 1 și 4 la Iași, respectiv blocurile 1 și 2 la Vertical Spirit.

Punct. De acum, începe oficial sezonul de escaladă.

Concursul s-a desfăşurat sâmbătă şi duminică, având în total un număr de 107 concurenţi înscrişi. Noi românii (căci am fost mai mulţi tura asta), am evoluat toţi duminica – în ziua când se stabileau şi cei 6 finalişti ai competiţiei. Au fost în total un număr de 40 de trasee, împărţite pe 6 culori corespunzătoare palierelor de dificultate: galben, albastru, roşu, gri, negru şi mov. Pentru primele 4 paliere se aplica principiul autonotării pe fişa de concurs iar pentru cele 6 negre şi 2 mov aveai dreptul să lucrezi cât vrei ruta dar pentru încercările oficiale (care se contorizau ca număr) era obligatorie prezenţa arbitrului.

Întrucât punctele se adunau şi nu se împărţeau, concursul te obliga la volum. Toate punctajele erau dispuse după o proporţie simplă, existând o diferenţă de 5 puncte în plus faţă de dublu punctajului din palierul inferior (două roşii nu valorau cât un gri, două gri nu valorau cât un negru, etc). Timp de căţărat 5 ore, suficient pentru a determina cei 6 finalişti.

Am avut o evoluţie destul de eficientă, reuşind un total de 29 de trasee, 26 dintre ele din maxim 2 încercări. Din cele 8 trasee considerate definitorii (negru/mov) am reuşit doar 2 negre, unul din a doua încercare oficială şi celălalt din prima. Punctajul acumulat mi-a permis să îmi îndeplinesc obiectivul trasat (clasare în primii 20), reuşind să termin concursul pe locul 18.

Şi totuşi, am fost nemulţumit de câteva probleme care mi-au consumat foarte mult timp şi energie. Un traseu gri a necesitat 7 încercări grele, conştientizând abia la reuşită de eroarea de poziţionare pe care o făceam. Traseul negru pe care l-am parcurs din prima tentativă oficială l-am încercat cred aproape 20-30 de minute fără a reuşi niciodată să leg două mişcări ce nu le controlam deloc. Şi totuşi în ultimele 10 minute când am decis să dau şutul câştigător asistat de arbitru, fiind probabil şi puternic încărcat motivaţional, lucrurile au părut mult mai simple. Fiind atât de rupt fizic după ultimele 30 de minute de foc, nu am mai reuşit să parcurg două roşii care probabil mai aduceau ceva progres în clasament. Practic, ar fi trebuit să produc încă două roşii şi un gri ca să fi fost mulţumit.

Am fost departe însă de cele două mov. Unul incredibil de clar şi teoretic pe mâna mea (riglete), mi-a demonstrat că degetele nu mă mai ţin aşa de bine ca în trecut. Celălalt, ce era mult mai lung şi mai spre power endurance, ar fi trebuit să îl încerc mai devreme pentru a fi apt fizic de a-l parcurge.

Per total un rezultat bun, o experienţă mare acumulată iar cel mai mulţumitor lucru este faptul că am devenit mult mai eficient în abordarea traseelor. Înclin să cred că totuşi cu o viziune mai de ansamblu asupra concursului, aş fi reuşit un rezultat şi mai bun dar micile greşeli se dovedesc a fi foarte penalizatoare în clasament, mai ales când numărul competitorilor este atât de mare.

Deşi a fost anunţată destul de rapid, Cupa României a prins foarte repede formă şi a oferit 3 etape de concurs reuşite (Braşov, Bucureşti şi Timişoara) din care am participat la primele două. Cu timp de lucru de 2 ore şi 30 de minute pentru 12-14 trasee, competiţia a fost una dură şi interesantă în acelaşi timp.

La Braşov a fost din nou, cel mai al dracului concurs la al cărui stil nu m-am putut acomoda deloc. Majoritatea traseelor atletice, foarte puţine rute cu trick, un nivel fizic destul de mare cerut pentru a produce rezultate. Clasamentul a fost dur cu mine, locul 16 fiind evident dezamăgitor dar realist faţă de prestaţia mea.

Din fericire însă, următoarea etapă de la Fabrica a fost complet diferită. Tot timpul mi-a plăcut amenajarea de acolo datorită faptului că există o varietate mare de unghiuri, prize bune şi foarte multe idei ale route setterilor. Am avut un parcurs foarte bun în calificări, dar aş mai fi avut nevoie de un traseu pentru a prinde finala. Am fost nevoit să mă mulţumesc cu locul 7 (primul sub linie) şi cu faptul că am reuşit parcurgerea unor rute pe care nici unii din finalişti nu le-au finalizat. Şi totuşi, nu a fost de ajuns.

A 3-a etapă nu am putut să o atac întrucât cheltuielile de deplasare erau prea mari pentru bugetul meu şi oricum şanse pentru un rezultat bun la general nu aveam. În plus, în acelaşi week-end avea loc concursul regional Buldăreşte de Crăciun, ajuns la cea de-a 3-a ediţie. Aici problema e fost mai relaxată din punct de vedere al concurenţei dar mult mai dură ca volum de muncă. 42 de trasee în 5 ore, reuşind la final locul 2 cu 36 de trasee parcurse şi cu frustrări mari că am fost învins de o problemă morfo.

Luna Ianuarie a reluat competiţiile cu un eveniment aniversar. Din nou la Fabrica, alte 14 trasee superbe, o altă prestaţie bună şi din nou lipsa unui traseu suplimentar m-a privat de finală. Locul 8 la final însă o experienţă interesantă per total, toate aceste concursuri adunându-se şi clădind (sper) o experienţă mai bună pentru evenimentul de pe 6 februarie la care ţintesc. Voi ajunge din nou în Belgia dar de data asta la Blok Open 2012, un eveniment internaţional cu tradiţie şi cu un număr impresionat de căţărători participanţi, unde de data asta aş dori o clasare mai bună comparativ cu Bleau Open.

În tot acest parcurs competiţional indoor (care se va continua în Februarie cu calificările la Campionatul Naţional de Bouldering şi teoretic după aceea cu Campionatul în sine) mi-a fost greu să mă mai împart şi cu celelalte pasiuni pe care iarna mi le activează în fiecare an. Fiind însă din ce în ce mai bine pregătit din punct de vedere fizic, dry tooling-ul mi-a oferit din nou posibilitatea de a mă verifica şi de a petrece timp în natură.

A fost superb ca în două şedinţe în Bicăjel să repet din prima toate traseele pe care le-am abordat, cu o marjă mare de confort fizic indiferent de dificultatea traseului însă a fost foarte trist de asemenea să văd că anul acesta organizatorii Cupei Răchiţele au ales ca perioadă de desfăşurare a concursului fix week-end-ul când eu voi fi în Belgia. Povestea se repetă exact ca anul trecut (când am aruncat biletele de avion la gunoi şi am mers la Răchiţele) dar de data asta nu îmi mai permit să renunţ. Trebuie să recunosc că este un pic trist pentru mine să fac o asemenea alegere, mai ales că în România există un singur concurs de profil dar în acelaşi timp experienţa pe care ţi-o conferă un concurs internaţional este un lucru pe care foarte greu reuşeşti să îl aduni şi implicit necesită sacrificii.

Pe de o parte, sunt conştient că experienţa pe care am acumulat-o la dry tooling a venit cu foarte multă muncă şi a adus rezultate valoroase după 5 ani de practică. Toate obiectivele pe care am dorit să le ating, atât pe plan competiţional cât şi extracompetiţional, au fost atinse şi implicit nu au generat decât alte obiective şi mai mari care nu prea mai sunt legate de România. Pentru aceste ţeluri am nevoie de timp, pregătire specifică şi un buget serios – aspecte pe care momentan în acest termen scurt nu le pot rezolva.

Pe de altă parte, competiţia în sine (indiferent de ramura sportivă practicată) te modelează şi te pune în faţa unor situaţii care îţi verifica şi dezvoltă aptitudini. Nici un concurs nu este o investiţie pierdută, indiferent de locul ocupat şi de prestaţie. Cu discernământul necesar, concluziile se trag destul de simplu şi pot genera reacţii pozitive în viitor. Iar o competiţie în exterior, într-un mediu complet străin şi mult mai variat faţă de teritoriul naţional, e o sursă ce trebuie exploatată la maxim.

Deci în final, într-un fel tot “răul” e spre bine. Încerc să adun cât mai multe lucruri şi învăţăminte, fiind în postura buretelui care absoarbe tot ce poate. Şi probabil va veni un moment, sper eu apropiat, când voi începe să am şi pretenţii pentru anumite rezultate în concursurile de bouldering.

Proba de escaladă sportivă a pus la bătaie 8 trasee pentru categoria Master, fiecare traseu evaluat la 1.000 de puncte indiferent de dificultate şi fără împărţirea numărului de puncte în funcţie de realizări. Diferenţa a fost dată de prezenţa unui bonus de 200 de puncte pentru reuşitele la vedere sau flash şi binenţeles de volumul de căţărare implicat.

Am parcurs 4 trasee, din care 2 flash şi a fost suficient să mă calific în finală pe a 7-a poziţie. Din celelalte trasee probabil aş mai fi avut şanse la unul singur dar fiind mai precaut am preferat să mă păstrez mai ales întrucât stăteam destul de prost cu pielea. Finala a adus 2 trasee foarte tehnice dar li cu elemente de power endurance însă stilul de amenajare a fost foarte eficient întrucât nu au existat egalităţi.

Singurul aspect care m-a deranjat la finală a fost prezenţa reflectorului care bătea dintr-o singură parte şi umbra proprie acoperea multe din prizele de picior. Dar nu acest lucru m-a limitat în evoluţia mea ci neatenţia, cel puţin la primul traseu unde am greşit la debutul părţii surplombante, evaluând prost o încărcare de picior de pe care nu am ajuns la următoarea priză. La cel de-al doilea traseu evoluţia a fost mai bună dar nu am trecut primul crux serios care a învins majoritatea concurenţilor. Am terminat prima zi pe locul 7, practic mi-am conservat locul din calificări.

A doua zi a fost adevăratul challenge din punct de vedere fizic. Cei care au participat doar la bouldering au avut un strop in plus de energie dar chiar şi aşa s-au dat lupte crancene. Au fost 22 de trasee, fiecare evaluat la 1.000 de puncte care de data asta se împărţeau la numărul de realizări. În primele 2 ore am reuşit să parcurg câteva trasee dificile dar nu era suficient pentru o calificare întrucât numărul de repetări era destul de ridicat.

Conştientizând că mă lasă fizicul treptat şi văzând că şi restul lumii începe să reducă treptat motoarele m-am concentrat pe traseele cu puţine repetări, găsind unul foarte pretenţios care nu avea nici o repetare. Mi-a luat doar 5 minute să-i găsesc trick-ul dar acum se punea problema de a lega mişcările. Mi s-a părut foarte greu pentru că deşi mulţi încercau planul meu, nu prea se legau lucrurile, era vorba de o cheie de mână sensibilă şi o mişcare de body tension care te torsiona bine de tot. Abia după ce Rus a legat traseul şi mi-a explicat cum a controlat el torsiunea, am simţit că e posibil. Am dat 3 încercări, am luat 15 minute pauză şi în ultimele 5 minute de calificare am făcut traseul care m-a propulsat pe ultimul loc din finală.

A fost un sentiment mare de victorie personală cu această reuşită. Dacă nu l-aş fi făcut, probabil nu terminam în primii 12 la bouldering, deoarece numărul total de trasee pe care l-am făcut a fost 10 faţă de alţii care nu s-au calificat cu 13-14.

În finală, am fost cam spart dar am dat tot. Primul traseu a fost incredibil de dur fizic dar aici mi-am câştigat locul 6 final pentru că am ajuns la priza 5 din prima încercare. Oricum traseul nu l-a făcut nimeni deşi băieţii au fost aproape. Al doilea traseu, un jump aproape imposibil pentru mine pe care Rus, Ungureanu şi Zuzu au încercat să-l evite cu un acroşaj extrem. Rus a şi abandonat concursul după acest traseu când ligamentele colaterale i-au cedat.

Ultimul traseu practic a rezolvat concursul. Nu era foarte greu, dar lumea era prea obosită. Aici s-a văzut cine a mai putut face ceva şi din nou în gestiunea generală a concursului nu au mai existat egalităţi. Ungureanu a câştigat pe merit iar eu am terminat concursul pe locul 6 la general.

A fost un sentiment foarte mişto să prind finalele şi să fiu “acolo” cu băieţii, probabil un semn că încă mai am ceva şanse să cresc din punct de vedere competiţional pe plastic. Cu ceva mai multă atenţie la escaladă, rezultatul final putea fi îmbunătăţit cu 1-2 poziţii.

În cele 2 zile în care ne-am căţărat, am vizitat două zone: Bas Cuvier şi Isatis, fiind profund impresionat de a doua (mai retrasă şi mai diversă din punctul meu de vedere). Am trecut prin mai multe trasee, unele dintre ele nici nu ştiu exact cum se numesc (foarte greu de identificat în topo-ul online) dar am reţinut primul 6A celebru din Bleau deschis in 1946 (Marie Rose), precum şi vecinul ei Nescafe, două linii foarte tehnice ambele în prima zonă. Tot aici am reuşit un on sight emoţionant pe o faţă de pe care sincer nu ştiu cum mă dădeam jos în caz că eşuam în partea superioară. Impactul asupra mentalului a fost foarte bun căci înălţimea mare (vreo 5 metri în total) deşi şi-a pus amprenta nu m-a scos din problemă şi astfel am putut finaliza ruta.

Dacă în prima zi a fost mai mult o introducere, a doua zi în Isatis volumul de trasee a fost mai mare, lovindu-mă din nou de aceeaşi problemă ca la concurs şi anume ieşirile pe bolovani. Au fost unele care le-am făcut la marea limită, altele la care m-am amuzat teribil când am realizat care era soluţia şi altele care m-au îngenuncheat fără drept de apel.

Din nou Oniga m-a plimbat pe la diverse trasee, crescând treptat şi distanţa faţă de sol iar spre finalul zilei m-a dus la un traseu aparte. Linia ce te surprinde prin simplitatea ei şi care pare imposibilă la prima vedere – L’Angle Bens (subtil joc de cuvinte) mi-a rămas în minte şi a rămas acolo să mă aştepte pentru o nouă întâlnire. O muchie la stânga, nimic la dreapta, nimic la picioare şi totuşi o anumită combinaţie de compresii şi modificări de echilibru se îmbinau în soluţia perfectă pe care nu am mai reuşit să o pun în practică din cauza oboselii şi a nopţii ce se apropia.

Iar următoarea zi a plouat. Dar totuşi am făcut un drum acolo pentru a-mi lua la revedere de la “unchiul”, ocazie cu care am vizitat şi toată zona Isatis pentru a identifica un număr cât mai mare de trasee.

Am plecat de acolo bucuros şi mulţumit de senzaţiile trăite şi cu dorinţa de a reveni cât mai repede posibil. Atât pentru puritatea mişcărilor, pentru şcoala de căţărat care ţi-o oferă zona cât şi pentru anumite trasee care mi-au plăcut foarte mult la prima vedere.

Concursul a avut loc la sala Klimzaal Bleau din Gent, o sală exclusiv pentru boulder şi care se deosebeşte total de celelalte prin faptul că structura imită perfect bolovanii de bouldering şi se apropie foarte dramatic de realitatea din natură. Au participat 135 de bărbaţi şi 25 de femei care au fost distribuiţi în 4 serii de concurs (vineri prima serie, sâmbătă următoarele două serii şi duminică ultima serie). Căţărători majoritatea din Belgia şi Franţa dar şi din alte ţări (Olanda, Italia, Polonia, Spania şi nu în ultimul rând România).

Au fost 38 de blocuri ce trebuiau parcurse în 4 ore şi 30 de minute, după calificări 5 sportivi urmând să evolueze în finală. Dispunerea concurenţilor în serii nu s-a făcut aleatoriu ci valoric, duminică participând cei mai buni sportivi (criteriul de bază fiind clasificarea în top #50 la ediţia precedentă sau wildcard-urile acordate de către organizatori).

Fiind străin la prima participare şi cu girul lui Oniga, am beneficiat de un wildcard pentru seria de duminică, seria exclusivistă din care se desemnau finaliştii. Pe drum spre sală mă gândeam că după 3 serii de concurenţi traseele probabil sunt oricum meclemite rău şi acest aspect nu ar fi făcut decât să complifice problema. Am avut un ŞOC când am intrat în “arenă” şi am aflat că cele 38 de trasee au fost echipate în triplu exemplar iar în fiecare seară setul de prize se înlocuia cu unul identic. Organizare ireproşabilă cu arbitri individuali la câte 2-3 blocuri, fără listă de bifat sau fişă şi o curăţenie exemplară.

Traseele au fost grele din punctul meu de vedere, mult mai grele decât la orice concurs similar la care am fost în ţară. Aspect de înţeles ţinând cont că mulţi din concurenţii  participanţi bifaseră 8A-uri prin Bleau (unii chiar mai mult, gen 8B+). Absolut toate genurile posibile, de la faţă căzută la tavan şi de o complexitate destul de mare.

Din cele 38 de rute au reuşit să parcurg 26 însă majoritatea rutelor au fost de punctaj relativ redus în final (pe principiul împărţirii celor 1.000 de puncte la numărul de realizări). Am fost incredibil de aproape să parcurg 2 rute de punctaj foarte bun dar ieşirile pe bolovan mi-au pus probleme foarte mari (aspect cu care m-am reîntâlnit câteva zile mai târziu în Fontainebleau, probabil dacă aş fi mers întâi aici şi după aceea la concurs ar fi fost mai bine) deşi mulţi concurenţi defilau pe respectivele ieşiri şi aveau probleme în sectoarele cu prize.

Am încheiat concursul pe locul 38, un loc pentru care am muncit serios şi pe care l-aş fi putut îmbunătăţi bine dacă mai reuşeam măcar un traseu. Nu am avut aşteptări mari (mi-aş fi dorit să intru în top #30) dar experienţa pe care am câştigat-o în cele 4 ore şi 30 de minute este priceless. Sper din tot sufletul să particip şi la anul, mai ales că acum clasamentul îmi permite să particip tot în seria de top. La cât de elitistă este participarea şi la cât de ridicat este nivelul, o clasare în top #20 mi se pare deja o performanţă foarte mare. Rezultatele complete aici.

Concluziile finale – amenajare incredibil de bună, organizare perfectă, participare internaţională de elită. Nu mai povestesc nimic despre finală, a fost un spectacol incredibil la un nivel aparte. Pe când şi la noi aşa ceva?

Ca şi în cazul lui Concorde, e vorba de o extensie a traseului vechi Airbus (7b) pe care am avut onoarea să îl parcurg primul în 2009. Deşi atunci gradul propus fusese 7b+ între timp una din prizele cheie ale traseului s-a mărit substanţial şi ruta a fost parţial decotată. Traseul se finaliza după 20 de metri iar acum extensia aduce încă 30 de metri ca prelungire cu două secţiuni interesante ca şi cruxuri completate de un power endurance superb.

Ar fi trebuit să fie primul meu 8a 2nd go dar din cauza unui eşec lamentabil cu specific mioritic la 3 bucle de top am fost nevoit să revin în altă zi şi să mai pierd încă o încercare pentru echiparea traseului. Privind acum în urmă, regretele sunt mari iar învăţămintele pe măsură. Practic, câştigul pe care l-am avut la final după ce am bifat traseul a fost nu adăugarea unui alt 8a la palmares ci lecţia trasă care se rezumă la singura replică pe care am reţinut-o din discursurile lui Ondra: “never say take”. Aş completa-o cu “never retreat”.

Traseul este o probă excelentă de power endurance şi cred că cu puţin noroc se pretează şi la on sight dacă nivelul fizic şi determinarea sunt pe măsură. Este foarte bine curăţat şi deşi e foarte aerisit ca şi amenajare în anumite porţiuni este foarte sigur (toate buclele se punctează din priză bună).

Iar simplul fapt că are 50 de metri mie mi-a adus o trăire aparte, fiind primul traseu sportiv pe care îl parcurg de o asemenea lungime. Bucuria maximă este că în dreapta lui se află o capodoperă identică ca şi lungime dar mult mai grea, pe care am conceput-o în mare parte. Sunt ferm convins că atât Airbus cât şi Boeing sunt la ora actuală cele mai lungi rute de escaladă sportivă din Romania (atipice pentru Bicaz în mod cert) şi drept urmare merită toată atenţia căţărătorilor.

Sper să mai apuc să încerc şi Boeing-ul în acest sezon căci luna noiembrie va fi foarte încărcată din punct de vedere competiţional cât şi al călătoriilor peste hotare. Încerc să grupez într-un trip de aproximativ 3 săptămâni: Campionatul Naţional de Escaladă la Bucureşti, o deplasare în Belgia, primul meu concurs internaţional de bouldering, o deplasare în Fontainebleau şi din nou cu un concurs la Bucureşti – binecunoscutul Vertical Step.

Dar până atunci, voi mai avea o şedinţă în Cheile Bicazului.

M-am întors cu gânduri pozitive şi cu planuri măreţe din voiajul de nuntă însă văd că vremea se răceşte foarte abrupt contrar aşteptărilor. Pofta de căţărat a fost aşa de mare încât a doua zi după ce m-am întors am plecat în Bicaz să îmi desmorţesc oasele.

Am ajuns la Ucigaşul, unde am avut în sfârşit ocazia de a mă da pe un traseu pe care îl amenajasem cu Alex în 2009. La Vita e (Piu) Bella, între timp văzuse şi FA-ul extensiei, başca şi a doua repetare. Am mers acolo întrucât la Aeriană era soare, foarte cald iar picioarele se umflau prea repede pentru gustul meu.

Traseul are două părţi pe care le-am şi separat cu un top intermediar. La Vita e Bella, în zona 6c+/7a şi extensia La Vita e Piu Bella, încă vreo 4 spituri – o secţiune şmecheră de bloc pe faţă verticală poate puţin surplombantă. Cotat 7c+ de Oli Batâr şi de Kojac şi deşi e posibil ca eu să fi găsit o variantă puţin mai uşoară în crux, cert este că abia l-am făcut la a 3-a încercare – efectele pauzei simţindu-se destul de puternic.

Neavând altă soluţie decât rulajul la sală, am trecut serios la antrenamente iar finalul săptămânii următoare a fost prielnic pentru testare – concursul aniversar al Sălii de Căţărat, cu ocazia împlinirii a 2 ani de la deschidere. Un eveniment destul de solicitant care la categoria Master a pus la bătaie 52 de trasee cu 6 ore disponibile pentru căţărat. Traseele au avut 4 tipuri de punctaje (100, 300, 900 şi 2000 de puncte), amenajatorul principal fiind Paletă care încă odată s-a întrecut pe sine prin inspiraţie.

Deşi concursul a început la ora 9 dimineaţa, am ajuns la sală am pe la 9.45 crezând că nu va fi chiar aşa de multă lume. Era plin, foarte mulţi căţărători veniseră chiar şi din alte oraşe. Am avut o strategie bazată pe volum, mai ales întrucât punctajele nu se împărţeau între concurenţii care reuşeau acelaşi traseu. Am mirosit din start un traseu de 2000 de puncte care nu părea foarte prietenos dar genul de prize mă coafau de minute şi după o încălzire bună l-am executat destul de repede.

După 2 ore şi jumătate aveam deja 2 trasee de 2000 şi 4 trasee de 900 de puncte realizate iar după 3 ore şi jumătate făcusem tot în zona 100/300 şi mai scosesem încă un traseu de 900. În ultima oră de concurs, când potenţialul fizic scăzuse dramatic am mai reuşit să fac un traseu de 900 şi deşi am avut încercări grele la un alt traseu de 900 de puncte nu am mai reuşit nimic, fiind şi rupt la piele foarte tare.

În total am reuşit 44 de trasee şi a fost suficient pentru locul 2, cheia reuşitei fiind tocmai acel traseu care îl identificasem eu a fi aparte. Câştigătorul a fost detaşat Oliver Batâr (cu un plus de 6800 de puncte faţă de mine, incredibilă eficienţa pe care a avut-o mai ales la traseele tari) dar în rest bătălia a fost deschisă, pe locul 3 clasându-se la egalitate Paul Covalschi şi Vlad Solomon. Un rezultat foarte mulţumitor pentru mine, mai ales datorită faptului că am avut o determinare maximă indiferent de condiţiile competiţiei şi de micile probleme fizice pe care le-am întâmpinat.

Acum tot ce mai sper este să mai prind (poate) un week-end mai bun la stâncă. Deşi anul acesta am fost probabil cel mai bine pregătit din punct de vedere fizic, numărul de zile pe care l-am petrecut la căţărat a fost foarte redus comparativ cu ceilalţi ani. Am răbdare însă, pentru că rezultatele vor veni cu timpul.

Exceptând câteva zile în care singura pasiune a fost statul cu burta la soare, în rest am încercat să surprindem cât mai multe aspecte în mici excursii de o zi. Nu am avut nevoie să închiriem vreo maşină şi ne-am bazat exclusiv pe transportul feroviar care pe lângă faptul că e ieftin circulă şi cu o cadenţă foarte bună.

1 zi în Blanes , 3 zile în Barcelona şi 1 zi la Port Aventura.

Blanes a fost cea mai apropiată locaţie faţă de noi, la 2 staţii de tren distanţă (practic un fel de capăt de linie pentru primul sector al trenului ce parcurge litoralul). Un orăşel ceva mai mare şi cochet al cărei principală atracţie era o grădină botanică. Am vizitat-o şi nu am regretat decizia, locaţia acesteia fiind superbă, pe coasta unei faleze. Foarte frumos aranjată, chiar dacă dimensiunile nu erau foarte mari, grădina era în stare perfectă şi fără urme ale turiştilor.

Barcelona am surprins-o în 3 zile diferite, exclusiv la picior. Practic 1 zi întreagă şi alte două jumătăţi de zi. Durata “marşului de apropiere” cam 1 ora şi 10 minute cu trenul, deci acceptabil.

Am avut 2 direcţii clare – de a vizita cât mai multe locaţii pentru a surprinde pulsul oraşului şi de a ataca cât mai multe magazine (articolele vestimentare fiind mult mai ieftine decât cele de la noi). Exceptând multe clădiri, pieţe şi străzi ascunse am vizitat Sagrada Familia, Muzeul de Ciocolată şi Acvariul. Ca şi impresie generală, oraşul este foarte frumos, plin de viaţă dar nu depăşeşte Parisul din punctul meu de vedere.

Sagrada Familia este un obiectiv turistic impresionant dar modernismul care se impune încet încet în construcţia actuală parcă răpeşte ceva din frumuseţea edificiului. Taxă de intrare cam piperată şi aglomeraţie foarte mare. Impresionant este şi faptul că se lucrează non stop la construcţie deşi turiştii circulă cu miile pe sub macarale.

Muzeul de Ciocolată l-am găsit întâmplător, când ne învârteam pe lângă Arcul de Triumf – un monument superb. A fost amuzant să vedem scene din desene animate construite complet din ciocolată, precum şi să aflăm povestea ciocolatei de la origini până în prezent. Nu mai zic şi de faptul că am primit câte o ciocolată cadou la intrare :)

Acvariul a fost cireaşa de pe tort. Este enorm. Are incredibil de multe specii de peşti (inclusiv rechini de toate dimensiunile), plus un sector special numai pentru pinguini şi meduze. Situată lângă port, clădirea este impresionantă şi necesită cam 2 ore pentru o vizită completă. Merită toţi banii şi nu este foarte departe de centru (10 minute cu autobuzul).

Poate cel mai frumos lucru pentru mine a fost vizita străduţelor lăturalnice care emană adevăratul spirit catalan. Total opus atmosferei de pe La Rambla, în acele zone retrase lucrurile sunt altfel iar aspectul comercial dispare pentru o clipă.

Partea de shoping nu o mai comentez dar o recomand oricui. Preturi de 2 sau chiar 3 ori mai mici faţă de reprezentanţele oficiale de la noi din Mall-uri, marfa aceeaşi. Incredibil de multe magazine ale aceluiaşi brand in zona centrală, trebuie doar multă răbdare şi evident dispoziţie pentru aşa ceva.

O zi întreagă ne-a luat vizita la Port Aventura. Cam 2,5 ore cu trenul la dus şi acelaşi timp la întors dar satisfacţia enorma. Un parc impresionant de distracţii şi mult mai hardcore faţă de Terra Mitica din Benidorm. 44 EUR intrarea de persoană dar merită fiecare cent. Are 6 roller coastere (din care unul era din păcate în revizie, taman cel cu plecare accelerată şi care ajunge la 135 km/h) însă atracţia de top numită Dragon Khan funcţiona la capacitate maximă. Impresionant, 8 răsuciri peste cap (primul de acest fel în lume la momentul deschiderii). M-am dat de 2 ori în el, urlând maxim de extaz.

Am parcurs cu succes toate atracţiile tari din zonă, unele chiar de mai multe ori. Nu mi-am permis să filmez nimic în timpul evoluţiilor dar există câteva filme foarte reuşite online care prezintă tot balamucul. Un foarte bun exemplu este cel de mai jos.

Cel mai dur element mi s-a părut Hurakan Condor, cel mai mare free fall din Europa. În 2007, la Terra Mitica experimentasem The Flight of the Phoenix (60 metri), aici însă distanţa a fost de 100 metri. Mult mai impresionant, mai ales şi datorită faptului că înainte de a fi eliberat din vârful turnului, platforma cu cele 4 scaune se înclină uşor în faţă pentru a îţi evidenţia mai bine zona de sosire (care nu se vede prea clar, fiind între 4 pereţi de unde începe practic frânarea iar impresia ta e că deja ai lovit solul datorită schimbării bruşte de nivel de lumină).

Cam asta a fost excursia noastră relaxantă în Spania şi singura problemă a fost calitatea mâncării care pe mine personal m-a dezamăgit total (numai junk food peste tot). Acum urmează să văd cât de bine am să mă simt după o pauză de mai bine de 3 săptămâni de la mişcare. Cheful de căţărat este maxim!