Nu se aude!

Am răcit. De fapt răcit e puţin spus, m-am rablagit de tot. Răceală care s-a dus la sinusuri, de la sinusuri la urechi şi aici situaţia a evoluat într-o boală numită miringită. Practic aproape am surzit cu o ureche iar cu cealaltă abia mai auzeam.

După mai multe zile pe antibiotice puternice, mi-a revenit auzul şi m-am mai liniştit deşi mă simt ca o legumă. Am răcit pentru că din nou m-am dus în Chei cu Alex, chit că eram deja uşor deranjat de săptămâna trecuta, practic mi-am agravat singur situaţia.

Singura parte bună este că am reuşit să reechipăm complet Morpheus şi Kamikaze şi chiar să ne şi căţărăm puţin, lucru care nu l-am apreciat foarte tare atunci dar care mi se pare acum mirific, când mă uit cum iarăşi ninge afară. E cod galben, deci va ninge 2 zile lejer.

Week-end-ul acesta am zis pas reechipărilor şi practic de acum mai pot ajunge în zonă doar peste încă două săptămâni, întrucât am nişte deplasări personale de realizat. E timpul să îi îndeplinesc mamei visul ei de o viaţă şi să mergem împreună la Paris. Practic vom merge în 4 (eu, Petro, mama şi tata) dar părinţii mei vor rămâne acolo toată săptămâna, în timp ce prima parte a echipei se va reîntoarce acasă mai devreme. Mie îmi ajung 3 zile, pe care le voi lua ca o relaxare bine meritată.

De rămas au mai rămas de reechipat doar câteva rute, grosul a trecut, însă mă tem că proiectul va trece pe locul doi dacă vremea se va îmbunătăţi. Trebuie până la urmă să mă caţăr şi eu şi să mă pregătesc cât mai bine pentru luna mai, când voi pleca iarăşi în locul care m-a impresionat cel mai mult din punct de vedere al căţărării şi al apusurilor de soare.

Oricum, sănătatea e cea mai de preţ, indiferent câte planuri ţi-ai face!

La scos pitoane nu mă face nimeni

N-aş fi vrut să-l dezamăgesc pe Ucigător care dorea musai să caţere de ziua lui dar prognoza nu era extraordinar de optimistă. Plecaţi ca de obicei echipaţi pentru orice, am avut parte de un drum foarte relaxant şi plin de glume. Odată ajunşi în faţa Razei Soarelui am constatat că zăpada e atât de mare încât e imposibil să urcăm sus cu maşina.



Temperatura uşor pe plus = zăpada udă = eu unul m-am udat complet la picioare şi acum când scriu aceste rânduri sunt răcit cobză. Evident udeala era prezentă şi în pereţi drept urmare am trecut din nou la munca de reamenajare în partea de jos a peretelui. Accesul a fost puţin mai facil ca data trecută şi drept urmare ne-am instalat puţin mai în stânga faţă de precedenta intervenţie. Obiectiv: reechiparea unui grup de 3 trasee şi finalizarea proiectului început în tura precedentă.



Am început cu proiectul, care mai avea nevoie de 2 ancore la intrare şi una sus, aspecte care le-am rezolvat foarte rapid. Noul traseu se intitulează “Ohne Dich” (Fără tine) şi este deschis in memoriam pentru Sebastian Verga. E un traseu eminamente tehnic pe faţă foarte uşor căzută dar imposibil de estimat ca şi grad momentan. Oricum, nici foarte uşor nu este.

Cât am ajustat eu ultimele aspecte prin noul traseu, Alex a reechipat complet Warm Um (5b), unul din cele mai rulate trasee din faleză, care în anumite porţiuni avea şi pitoane (pe care le-am extras la final). A urmat Ela (7a), un traseu unde am pierdut destul de mult timp cu regândirea asigurărilor, mai ales întrucât traseul se reuneşte după crux cu Şarpele (5c, care vine din stânga).

Am reuşit până la urmă să rezolvăm problema, Alex a reparat Şarpele iar finalul zilei ne-a prins în zona de top, unde am montat o nouă retragere consolidată şi am degrevat toate pitoanele pe care le-am întâlnit în cale, spre disperarea băieţilor. Adevărul e că cea mai urâtă parte a reechipărilor este demontatul materialului vechi, care uneori cauzează probleme foarte mari şi încrâncenări pe măsură.

Per total sunt foarte mulţumit de cum stau lucrurile până în acest moment. Exceptând câteva intervenţii de cosmetizare minore (pentru a astupa unele găuri ce au apărut la smulgerea ancorelor vechi), jos au mai rămas 3 trasee de reechipat: LH (prima lungime), Miana şi Ioana (prima lungime). Din calculele mele orientative, în 2-3 ieşiri finalizăm tot ce ne-am propus, inclusiv în Placa de Sus. Sper totuşi ca soarele să îşi facă datoria, pentru că în zona superioară urgenţele sunt mai mari.

False semne de primăvară

Fiind zilnic cu ochii în prognoze, sâmbăta trecută se anunţa ca o zi perfectă de mers în Bicaz. 8 grade, ceva soare, fără vânt – condiţii care s-au şi îndeplinit spre mulţumirea mea şi a lui Alex. Ajunşi din nou în Raza Soarelui, cu tot materialul aferent, am continuat lucrările de reamenajare.

Având posibilitatea de a încălţa şi espadrilele acum, am început activitatea cu finalizarea lui “Pas Final”, unde asigurările vechi erau destul de dificil de punctat pentru căţărătorii mai scuzi. Treaba a mers ceas şi pentru că tot ne aflam în zonă, am trecut la “Căruţa cu Fraieri”, ultimul traseu din partea dreaptă, din seria celor prinse în proiectul nostrum de reamenajare.

"Căruţa" nu avea top consolidat, adică în trecut se cobora din 2 pitoane cu inel. Cu 2 ani în urmă, Alex montase o ancoră de 12 cu inel de retragere ceva mai jos iar ideea mea era de a monta un top cât mai sus posibil, deasupra pitoanelor vechi. Prin urmare, am continuat traversarea pe brână autoasigurat la grigri, fiind extraordinar de inspirat în folosirea unui brăduţ ca punct intermediar de asigurare, coarda fiind amarată în top-ul de la "Pas Final". Ajuns la pitoane, am luat cu încredere de primul din ele şi am zburat spre vale instant, dezechilibrat din cauza sculelor de pe mine. M-am cam înmuiat după această întâmplare dar m-am reîntors pe poziţii şi am renunţat la utilizarea celui de-al doilea piton şi am montat top-ul din prizele naturale.

Mi-a fost foarte greu în bocanci, mai ales că anumite prize erau ude dar după ce am montat prima parte a top-ului m-am liniştit. M-am felicitat de inspiraţia avută cu brăduţul, mai ales pentru că altfel pendulul devenea periculos iar şocul l-am avut pe statică. Cam asta a fost contribuţia mea pentru respectivul traseu, restul procesului de reechipare revenindu-i lui Alex, care cunoştea şi traseul.

În timp ce colegul lucra de zor, am avut timpul necesar să studiez o posibilă linie între "Lynx" şi "Pas Final". O zonă cotată drept “fără prize”, de fapt plină de alveole mici de 1-2 degete şi de mişcări extrem de tehnice pe faţă uşor căzută. După cam 30 de minute de studiu, am trecut la echiparea rutei dar nu am finalizat întregul traseu întrucât acumulatorii bormaşinii s-au descărcat. Oricum, mi-a mai rămas de echipat doar intrarea şi o asigurare prin zona superioară, traseul anunţându-se unul foarte interesant şi nu extraordinar de greu (dificil de estimat la ochi însă).

Rămaşi fără curent, am decis amândoi să profităm de această zi de "primăvară" şi ne-am căţărat puţin pe "Lynx", pe care am reuşit să-l facem şi fără cele 3 prize săpate, deşi era ud pe alocuri. Gradul cred ca e tot acela, aşa că mai tare mă umflă râsul când încerc să mă gândesc ce au gândit amenajatorii cu 20 de ani în urmă :)

Cam atât momentan, vremea intră din nou într-un proces accentuat de răcire şi luăm din nou pauză cu acţiunile noastre. Pe ninsoare şi viscol suntem amândoi hotărâţi să nu mai lucrăm, riscurile sunt prea mari şi oricum “nu ne plăteşte nimeni” (copyright Ucigătorul de Grade).

Cin’ te bate băietu’?

Cu o zi înainte de finalul anului, deși prognoza nu dădea semne prea superbe, am ajuns iar în Bicaz pentru reechipări. Eu și Alex, motivați puternic și de sponsorizarea pe care am primit-o de la Viorel Tofan pentru acțiunile noastre “caritabile”. Cu scopul bine țintit de a reamenaja în continuare ceva prin Raza Soarelui, pe măsură ce ne apropiam am realizat că zăpada crește din ce în ce mai mare și se instalează și câte un mic viscol.

Primul meci (de fapt prima repriză) a fost să încercăm să urcăm în parcarea de la Rază, eșuând cu succes pe la jumătatea drumului. Fiind bine intenționat și dorind să parchez cumva lateral stânga, am parcat de tot – adică cu fundul într-un șanț mai mic. Am realizat că mașina nu mai iese neam de acolo, dar am hotărât de comun acord să ne enervăm cu acest aspect la finalul zilei.

Afară erau 0 grade dar ningea ușor. Am luat materialul necesar în spate și aproximativ în 10 minute am ajuns la bază unde ne-am îmbrăcat relativ bine, am făcut planul de bătaie și am pornit spre brâna superioară, unde se ajunge la picior.

Dacă în ședințele anterioare de amenajare ne concentrasem pe Placa de Sus, acum acțiunea era mutată jos, întrucât accesul e mai facil și te poți instala relativ repede în top. A urmat o traversare care mi-a adus aminte de anii când eram alpinist convins și am instalat corzile pe 2 direcții diferite, Lynx și Pas Final. Întrucât frigul punea încet stăpânire pe noi, am plecat amândoi la atac: Alex pe Pas Final, de jos în sus direct la reechipare iar eu pe Lynx pentru stabilit unde trebuiau montate ultimele asigurări (Alex reechipase mare parte din traseu singur, săptămâna trecută).

Fiind aproape unul lângă altul (între cele două trasee mai intră o linie pe care mai mult ca sigur o voi amenaja la primăvară) am putut discuta și analiza problema din teren împreună. Scopul nostru a fost reechiparea traseelor pentru condiții bune de siguranță. Astfel, Lynx de la 6 asigurări + top pe 25 de metri a ajuns la 11 asigurări + top pe aceeași distanță, aspect care în mod clar va scuti începătorii de accidentări. Cu Pas Final lucrurile au stat un pic mai dificil, pentru că ne-am lovit de probleme suplimentare care s-au adăugat condițiilor destul de vitrege de lucru.

Dacă prima parte a traseului are acum 5 ancore în loc de 3, finalul ne-a pus o dilemă pe care nu am reușit să o rezolvăm din cauza faptului că eu am insistat să mă pun în prize pentru a evalua mai bine situația. Aspect pe care nu l-am reușit, peretele fiind înghețat iar eu în bocanci. Finalul a rămas neechipat iar problemele au continuat la dezechiparea materialului existent, întrucăt un spit l-am extras cu totul din perete și astfel în locul lui a rămas un mare monodoigt cu diametrul de 14, care trebuie să mă gândesc cum îl voi astupa (am o problemă similară și în Poseidon). În plus, plăcuța comemorativă din primul pasaj trebuie în mod cert scoasă din perete și montata la bază sau în top (încă nu ne-am decis), întrucât lumea are prostul obicei de a trage de plăcuță dacă nu iese pasajul, iar muchiile acestea destul de tăioase pot face pagubă.

Ne-am retras din perete și am continuat cu episodul 2 al mașinii, unde după ceva manevre, nervi, cenușă pe la roți și o împingere mai susținută de grup am reușit să ne eliberăm. Direcția prima crâșmă pentru haleu și apoi ușurel spre casă.

Dar n-a fost gata, întrucât în Piatra Neamț l-am sunat pe Popic și ne-am oprit pe la panou, unde am mai pus-o și de o oră jumate de boulder ușor, care numai bine a venit după o zi în care am făcut rezistență la panou cu 2,5 kilograme pe mine (da, mi-am luat și eu vestă cu greutăți, să mă fac și mai bun), plus o zi criminală în pereți la munca de jos. Adică m-am făcut muci total și am încheiat ziua de antrenament cu ceva Alexandrion descoperit pe la panou pe post de încălzitor natural.

Nu știu ce ne va aduce noul an, dar reechipări pe ninsoare nu-mi mai trebuie, asta e cert. Dar a fost frumos și lucrul cel mai important e că nu ne-am bătut joc de munca noastră pe care am prestat-o cu aceeași calitate ca de obicei, oprindu-ne doar în momentul în care am avut cu adevărat o dilemă. Prefer să mai vin odată decât să dau găuri degeaba....

Vă doresc tuturor un An nou cât mai bun și plin de realizări!

Munca de jos #2

Nu ne-am dat bătuți și am continuat lucrările la Raza Soarelui. Tura aceasta am decis să ne oprim la Calypso și Poseidon din 2 motive: trasee foarte circulate și cu top comun. A contat și faptul că cele două rute se reuneau, pentru că în geanta noastră de materiale mai aveam doar un top...



Activitatea a început în stilul deja cunoscut, eu am urcat și am montat statica iar Alex a trecut la înlocuirea primelor protecții. Deși tura trecută lucrurile au mers destul de fluent, acum am dat însă de dracu’, pentru că anumite ancore se învârteau cu totul în perete și concluzia comună a fost că trebuie extrase integral din perete cu tot cu pastila de expansiune.

A fost trist, pentru că pentru prima oară am conștientizat cât de bună poate fi o rangă la asemenea intervenții. Dar n-am cedat și deși înjurăturile curgeau ca la ușa cortului printre dinți, am reușit să extrag cele 2 ancore problematice făcând presiune mare cu picioarele pe perete, trăgând de ancoră cu o buclă racordata la ham și desfiletând în același timp cu imbusul. Am pierdut astfel foarte mult timp, forțe și nervi dar evident nici să renunțăm nu se putea.



După ce am finalizat cele 2 rute, am aruncat un ochi pe varianta reloaded a lui Poseidon (ambele trasee cotate 7a au câteva prize săpate) și după un plan comun născut de Alex și de subsemnatul a rezultat Poseidon Reloaded, grad propus... 7a/7a+ adică mai dă-o în morții măsii de treabă. Trist moment, dezamăgitor, pentru că peste tot unde erau săpate am găsit prize naturale pe lângă și nu mi s-a părut a fi mare diferență fără. Probabil cel mai trist FA al meu, dacă îl pot numi așa.

Spre finalul zilei, întrucât acumulatorii de la bormașină mai permiteau câteva găuri, am înlocuit și primele 2 protecții din Borobox, restul asigurărilor fiind noi (linia avea doar 2 ancore inițial, a fost abandonată și finalizată de Edi Prosza după zece ani). Deci per total 3 trasee finalizate și un sentiment de mulțumire interioară.



Următoarea etapă este obligatorie o reorganizare financiară și logistică întrucât am rămas fără topuri și materialul se cam termină, partea bună este că există câteva repere pozitive pentru un ajutor din partea comunității, semn că acțiunile noastre totuși nu sunt ignorate.

Următorul traseu pe listă, poate cel mai periculos dintre cele mai ușoare, este Morpheus.

Munca de jos

Totdeauna am urât reechipările, dar cineva trebuie să le facă și pe astea. Acea muncă insipidă unde mare concepție nu există – exceptând mutatul sau suplimentarea unei protecții, dacă amenajatorul original a dat cu mucii în fasole - și care uneori te enervează foarte tare în special la partea de dezechipare.

Ajunși în Chei – eu, Alex și Țâșneală – am urcat la Raza Soarelui cu obișnuita concepție: ori cățărăm ceva, ori dăm niște găuri. Cum la 3 grade moralul celor 3 s-a redus dramatic, Alex renunțând total la cocoț iar Țâșneală cedând după jumătate din „Minerul”, am decis să reechipăm ceva. Ținta era stabilită mai de mult și se numea „Martin”, traseul cel mai din stânga din Placa de Sus.



Am ales acest traseu din multiple motive, atât emoționale cât și raționale. Este un traseu amenajat de Michael Buchholtzer, unul din alpiniștii ieșeni de top care sare din tiparul celorlalte rute amenajate în anii ’90 prin faptul că... nu are prize săpate, deși intrarea este destul de dificilă și cam cheală la picioare. În plus, ochiul meu critic a identificat o posibilă linie în stânga iar cu această ocazie puteam să-mi verific mai bine teoria.



Am urcat pe bucle până sus, am montat statica, am analizat repoziționarea unei ancore și m-am dat jos, lăsându-l pe Alex la conducerea ostilităților pentru a-și da mai bine mâna la operațiunile de bortelire. Colegul s-a descurcat bine și pe lângă echiparea aproape totală a rutei (mie rămânându-mi de bătut intrarea, finalul și topul) a reușit și să curețe un fragment cam instabil dintr-o placă de la jumătatea rutei, loc care putea oferi probleme pe viitor.



Emoțiile mele legate de dezechipare au fost risipite rapid, în mare parte pentru ca vechile expansoare s-au desfăcut relativ repede din imbus, unele dintre ele având șuruburi foarte scurte (2-3 cm) sau înfiletate doar parțial (1-2 spire). Aspect interesant ținând cont că noi am montat ancore de 3 ori mai lungi dar care m-a pus pe gândit legat de viitorul celorlalte rute. În mod cert printre picături vom continua reechiparea, prioritățile principale fiind Kamikaze și Glissando, care pe lângă faptul că sunt rute grele sunt și amenajate mai aerisit și implicit șocul pe protecții este mai mare.



Odată finalizată reechiparea, am zis că totuși poate ar fi bine să fac puțin pe eroul și să încerc să parcurg ruta, aspect pe care l-am și reușit “din prima” dar evident că nu se pune căci mai încercasem ruta cu vreo 5 ani în urmă. În orice caz, în acest moment am terminat Placa de Sus și rămâne să i-o trag reloaded, după care dacă mă trezesc mai supărat într-o zi poate le mai ard traseelor și o reechipare cu ceva mortar prin ele, ca să moară dușmanii și să crească progresul...



Cam atât din acest weekend. Alte noutăți bune nu am, dacă vreți să le știți pe cele proaste – e simplu: din păcate anul acesta nu am mai găsit găzduire pentru panoul de dry tooling și drept urmare va trebui să mă antrenez ori direct în natură ori să i-o dau din talent. Și în plus, am și o întindere la un mușchi al gambei, aspect care mă obligă să cobor ștacheta la panou și care îmi determină crize repetate de nervi întrucât nu se mai găsește Ben Gay roșu prin farmacii.

Dacă se găsește vreun baștan care îl dau banii afară din casă, după cum spuneam și pe www.cheilebicazului.info, acceptăm donații în material sau bani pentru reechiparea traseelor din Bicaz. Nu de alta dar fondurile s-au cam subțiat iar necesarul de material pentru traseele noi ne depășește financiar, bașca că tocmai mi-am lichidat și leasingul la mașină.

Am nevoie de un sponsor.