Kobe's Climbing Blog

Nu se aude!

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Fri, 05 Mar 2010 22:28:00 +0000

Am răcit. De fapt răcit e puţin spus, m-am rablagit de tot. Răceală care s-a dus la sinusuri, de la sinusuri la urechi şi aici situaţia a evoluat într-o boală numită miringită. Practic aproape am surzit cu o ureche iar cu cealaltă abia mai auzeam.

După mai multe zile pe antibiotice puternice, mi-a revenit auzul şi m-am mai liniştit deşi mă simt ca o legumă. Am răcit pentru că din nou m-am dus în Chei cu Alex, chit că eram deja uşor deranjat de săptămâna trecuta, practic mi-am agravat singur situaţia.

Singura parte bună este că am reuşit să reechipăm complet Morpheus şi Kamikaze şi chiar să ne şi căţărăm puţin, lucru care nu l-am apreciat foarte tare atunci dar care mi se pare acum mirific, când mă uit cum iarăşi ninge afară. E cod galben, deci va ninge 2 zile lejer.

Week-end-ul acesta am zis pas reechipărilor şi practic de acum mai pot ajunge în zonă doar peste încă două săptămâni, întrucât am nişte deplasări personale de realizat. E timpul să îi îndeplinesc mamei visul ei de o viaţă şi să mergem împreună la Paris. Practic vom merge în 4 (eu, Petro, mama şi tata) dar părinţii mei vor rămâne acolo toată săptămâna, în timp ce prima parte a echipei se va reîntoarce acasă mai devreme. Mie îmi ajung 3 zile, pe care le voi lua ca o relaxare bine meritată.

De rămas au mai rămas de reechipat doar câteva rute, grosul a trecut, însă mă tem că proiectul va trece pe locul doi dacă vremea se va îmbunătăţi. Trebuie până la urmă să mă caţăr şi eu şi să mă pregătesc cât mai bine pentru luna mai, când voi pleca iarăşi în locul care m-a impresionat cel mai mult din punct de vedere al căţărării şi al apusurilor de soare.

Oricum, sănătatea e cea mai de preţ, indiferent câte planuri ţi-ai face!

La scos pitoane nu mă face nimeni

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 25 Feb 2010 22:15:00 +0000

N-aş fi vrut să-l dezamăgesc pe Ucigător care dorea musai să caţere de ziua lui dar prognoza nu era extraordinar de optimistă. Plecaţi ca de obicei echipaţi pentru orice, am avut parte de un drum foarte relaxant şi plin de glume. Odată ajunşi în faţa Razei Soarelui am constatat că zăpada e atât de mare încât e imposibil să urcăm sus cu maşina.

Temperatura uşor pe plus = zăpada udă = eu unul m-am udat complet la picioare şi acum când scriu aceste rânduri sunt răcit cobză. Evident udeala era prezentă şi în pereţi drept urmare am trecut din nou la munca de reamenajare în partea de jos a peretelui. Accesul a fost puţin mai facil ca data trecută şi drept urmare ne-am instalat puţin mai în stânga faţă de precedenta intervenţie. Obiectiv: reechiparea unui grup de 3 trasee şi finalizarea proiectului început în tura precedentă.

Am început cu proiectul, care mai avea nevoie de 2 ancore la intrare şi una sus, aspecte care le-am rezolvat foarte rapid. Noul traseu se intitulează “Ohne Dich” (Fără tine) şi este deschis in memoriam pentru Sebastian Verga. E un traseu eminamente tehnic pe faţă foarte uşor căzută dar imposibil de estimat ca şi grad momentan. Oricum, nici foarte uşor nu este.

Cât am ajustat eu ultimele aspecte prin noul traseu, Alex a reechipat complet Warm Um (5b), unul din cele mai rulate trasee din faleză, care în anumite porţiuni avea şi pitoane (pe care le-am extras la final). A urmat Ela (7a), un traseu unde am pierdut destul de mult timp cu regândirea asigurărilor, mai ales întrucât traseul se reuneşte după crux cu Şarpele (5c, care vine din stânga).

Am reuşit până la urmă să rezolvăm problema, Alex a reparat Şarpele iar finalul zilei ne-a prins în zona de top, unde am montat o nouă retragere consolidată şi am degrevat toate pitoanele pe care le-am întâlnit în cale, spre disperarea băieţilor. Adevărul e că cea mai urâtă parte a reechipărilor este demontatul materialului vechi, care uneori cauzează probleme foarte mari şi încrâncenări pe măsură.

Per total sunt foarte mulţumit de cum stau lucrurile până în acest moment. Exceptând câteva intervenţii de cosmetizare minore (pentru a astupa unele găuri ce au apărut la smulgerea ancorelor vechi), jos au mai rămas 3 trasee de reechipat: LH (prima lungime), Miana şi Ioana (prima lungime). Din calculele mele orientative, în 2-3 ieşiri finalizăm tot ce ne-am propus, inclusiv în Placa de Sus. Sper totuşi ca soarele să îşi facă datoria, pentru că în zona superioară urgenţele sunt mai mari.

Sport Climbing Porn

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Tue, 16 Feb 2010 15:50:00 +0000

Maxim am zis! >:)

Adrenalin Cup

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 11 Feb 2010 10:45:00 +0000

Cu maşina plină via Oneşti (unde am lăsat-o pe Petro aka Crăiasa Zăpădurilor) am ajuns la Sfântu Gheorghe aka Sepsiszentgyorgy şi ne-am oprit în primul fast food pe care l-am găsit în cale. Eu, Mihalcea aka Ucigătorul de Grade, Ciprian Hură aka Ţâşnilă 2010 şi Irina aka Irimia aka Ţuţu.

După ce am îngurgitat o masă mai mult sau mai puţin copioasă, am pornit în aventura de a căuta stadionul şi implicit sala care era teoretic peste drum. Ne-am întâlnit cu Bogdan Rus şi cu Martinică şi cu dorinţa comună de a trece la treabă, am intrat în sală. Lume incredibil de multă pentru o sală atât de mică (dar suficientă momentan cred pentru numărul de căţărători din oraş), prin urmare singura şansă de organizare optimă era crearea de grupe de căţărători.

Fiecare grupă avea la dispoziţie 1 oră şi 30 de minute. Noi, care ne situam printre ultimii sosiţi, ne-am trezit astfel în grupa a 3-a, cu începere la ora 18.20. Drept urmare a trebuit să o batem în cap vreo 2 ore prin oraş, ocazie cu care am testat o cafenea din centru şi am vorbit vrute şi nevrute.

Reîntorşi la panou, a început distracţia. 21 de trasee, toate stilurile posibile dar nu foarte apropiate de temele subtile de bouldering cu care am fost obişnuit pe la alte concursuri. Am început bine şedinţa, executând vreo 7 trasee din prima încercare, după care am trecut la rutele care păreau mai dificile. Spre final se ştia deja că problemele fundamentale erau 2: un traseu roşu, care au reuşit totuşi să îl parcurgă 5 oameni şi unul mov pe care nu l-a făcut nimeni. Din restul traseelor, majoritatea s-au făcut fără mari probleme, exceptând unul gri pe faţă.

Din păcate, timpul redus şi îngrămădeala nu mi-au permis deloc să încerc traseul mov iar la cel roşu nu am putut face o mişcare şi am încheiat evoluţia pe locul 6 după 19 trasee parcurse, la egalitate cu încă 8 persoane care au avut evoluţii similare. Ţâşneală a fost învins de 2 trasee de faţă şi drept urmare a retrogradat serios în clasament iar Ucigătorul a uitat să îşi bifeze traseele pe listă fiind practic inexistent în scripte (deşi făcuse unul din traseele cheie de pe faţă).

Din cei 5 care au parcurs traseul, 4 au ajuns în finală, unde cărţile s-au jucat foarte rapid. Scorţea a făcut top din prima, restul au ratat toate încercările iar departajarea s-a făcut după ultima priză ţinută. A urmat premierea, poate cel mai penal moment al serii unde câştigătorii au primit câte un carton şi o strângere călduroasă de mână şi ne-am pornit spre casă concomitent cu un mare viscol. Nu ştiu cum au ajuns cei care mergeau spre sud, unde vâjgăul era mai mare dar noi am ajuns în final pe la ora 4 dimineaţa după un drum foarte greu.

Cam asta a fost povestea despre scurta deplasare la Sfântu Gheorge iar clasamentul detaliat îl găsiţi aici. Toata partea bună din această afacere a fost că s-a deschis o nouă sală, un nou nucleu pentru căţărătorii din zonă care astfel sigur vor creşte ca nivel şi realizări în viitor.

Cupa Răchiţele 2010

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Wed, 03 Feb 2010 23:39:00 +0000

Partea cea mai grea a aventurii a fost să parcurgem cele 8 ore la dus şi 9 la întors. Drumuri din ce în ce mai proaste în Ardeal, combinate cu zăpadă din belşug. Ca de obicei era să rătăcesc intersecţia care ducea spre Mărgău dar în cele din urmă m-am orientat şi am ajuns într-un final la punctul terminus. După o masă sănătoasă şi 2 beri (sincer, tot drumul am visat să beau o bere), am trecut la somn iar în jurul orei 22 rupeam patul.

Dimineaţa am pornit spre zona de concurs, unde am completat formularele necesare, tras numărul şi implicit ordinea de intrare. În zona de izolare erau tunuri de căldură şi astfel nu am suferit de frig. Între timp Alex intrase deja în proba de dry-tooling pentru începători dar fiind în apropierea traseului de calificări nu am putut să ies să-l văd. Nu am reuşit să mă încălzesc fenomenal de bine, dar am alergat puţin pe afară şi după câteva serii de tracţiuni şi blocaje m-am considerat pregătit. Restul timpului m-am încălzit bine la încheieturi şi m-am amuzat de restul concurenţilor care exploatau la maxim orice posibilitate de a vedea ce se întâmplă afară.

Uralele de afară îmi sugerau faptul că Lilian (concurentul care era înaintea mea) dăduse top. Am trecut şi eu la fapte, încurajat de Petro şi de Alex. Traseul de calificări era extrem de friabil, cu un sistem de fisuri deschise la intrare, urmat de o secţiune mai uşoară şi un final puternic surplombant. Nefiind presat de timp (calificările nu au fost contra cronometru), m-am concentrat pe alegerea plasamentelor cele mai stabile şi am ajuns în zona finală unde am zăbovit cam 1 minut pentru studierea pasajului. Varianta aleasă de mine s-a dovedit a fi corectă, dar momentul critic a fost la o trecere mai subtilă unde am rămas în mâini iar filatorul (crezând că voi cădea) a strâns coarda, trăgându-mă în jos – bucla fiind sub picioare. Am fost foarte aproape să cer incident tehnic, dar filatorul m-a eliberat destul de repede după ce am ţipat şi am continuat cu cele 3 mişcări pe care le mai aveam până în top, pompat maxim după întâmplarea neprevăzută.

Cum topul garanta prezenţa în finală, m-am relaxat urmărind restul competitorilor. Zuzu a ajuns şi el până sus iar restul concurenţilor au căzut predominant la intrarea în surplombă şi astfel s-a determinat ordinea de intrare pentru a doua zi. Până aici totul părea conform planului.

Trecând la viteză, prima încercare a fost manşa de calificare, concurenţii parcurgând un traseu ori pe stânga ori pe dreapta, la final selectându-se cei mai buni 4 timpi pentru fiecare parte. Am nimerit pe stânga, zona cea mai afurisită ca şi calitate a gheţii, dar am reuşit să am cel de-al 3-lea timp, fără a avea o parcurgere fenomenal de bună.

Au urmat sferturile de finală, în urma cărora se stabileau semifinalele pentru cea de-a doua zi. Sorţii m-au pus faţă în faţă cu Bogdan Cârlogea, Cârlig pentru prieteni, reuşind să câştig ambele manşe de viteză fără mari probleme. Singurul aspect neplăcut la finalul zilei a fost că m-am trezit plin de vânătăi şi lovituri în zona tibiilor, durerile fiind destul de puternice spre seară.

Reîntors la cabană, din nou am ajuns în pat la ora 21.30. Deşi în cabana de alături era o mare petrecere , am zis pas pentru că bătălia de a doua zi era mult mai importantă. Şi în plus, numai de mahmureală nu aveam chef a doua zi dar dacă distracţia s-ar fi întâmplat după competiţie cred că rupeam mesele la pogo :)

Dimineaţa a început cu proba de dificultate. Traseul de finală de data aceasta era unul foarte complex, cu stâncă bună şi foarte variat. O faţă uşor căzută la intrare urmată de un prim pasaj surplombant (care se va dovedi că va fi cheia concursului), o traversare surplombantă pe nişte serii de fisuri şi ieşirea în top pe teren mixt. O splendoare de traseu, la prima vedere.

Intrat în izolare, am realizat că nu prea am timp prea mult de încălzire. Concurenţii erau chemaţi prea repede din cort, ceea ce însemna clar faptul că primul pasaj surplombant face diferenţa. Eram penultimul care urma să intre şi după aproximativ 30 de minute de stat la izolare sosise momentul.

De data aceasta aveam 10 minute la dispoziţie, dar nu eram dispus să risc decât dacă ajungeam aproape de expirarea acestuia. Am parcurs destul de lent faţa căzută şi am intrat în pasajul surplombant care constituia primul crux al traseului. Am simţit foarte repede că una din prize e parşivă şi în plus judecând rapid după zgârieturile de pe perete mi-am dat seama că aici e buba şi prin urmare am încercat să ies din pasaj cât mai static posibil, fără a modifica deloc poziţia uşor oblică a pioletului. Am preferat să abordez zona uşor prin stânga, pe un sistem de fisuri mici dar nefolosite de ceilalti concurenţi.

Publicul entuziasmat mi-a sugerat faptul că nu ajunsese nimeni până aici. Am continuat traseul cu porţiunea finală surplombantă dar din păcate timpul meu a expirat cu 2 bucle sub top. Ajuns jos, nu mi-a mai rămas decât să mă uit la evoluţia lui Lilian Ungureanu, care a făcut probabil aceeaşi greşeală ca şi ceilalţi şi în momentul respectiv am înţeles că sunt campion.

Eram foarte bucuros dar am încercat să mă detaşez de acest lucru pentru că urma proba de viteză. Tragerea la sorţi a repartizat 2 perechi: eu cu Romeo Chira şi Lilian Ungureanu cu George Stăncescu. Eram puţin ciupit la fizic dar sincer, îmi doream mult să intru în finală. Duelul cu Romeo a fost destul de echilibrat, reuşind totuşi să mă desprind pe final şi să câştig prima manşă la o diferenţă de aproximativ 3 secunde. Al doilea val a fost mai echilibrat iar spre final Romeo a căzut şi drept urmare nu am mai avut de făcut decât o simplă formalitate – parcurgerea ultimilor 2 metri şi atingerea top-ului. Eram în finală, atât de aproape dar în acelaşi timp departe de a face “event-ul”, cum se spune la fotbal.

Sincer, mă aşteptam la o finală cu Zuzu, însă situaţia s-a întors brusc în favoarea lui Lilian când Zuzu a căzut, deşi avea o cursă extraordinar de bună. Odată stabilite finalele, s-a trecut la fapte. În perioada de pauză în care a fost finala la fete mi-am bandajat degetele care se umflaseră de la lovituri şi am reuşit să opresc parţial o sângerare enervantă din cauza unei unghii rupte.

Finala mare, eu cu Lilian, probabil cea mai dramatică luptă în sistem dual din istoria Cupei Răchiţele. Prima manşă a fost probabil cea mai spectaculoasă pentru public, întrucât de 2 ori am căzut dar am rămas într-un piolet. Am avut un noroc incredibil dar se pare că norocul a ţinut cu cei curajoşi. M-am lovit destul de tare la ambele faze însă am reuşit să recuperez o parte din timp, sărind şi la top – ocazie cu care m-am lovit din nou. Conştient că mai am doar o încercare şi câteva secunde bune de recuperat, am mers pe sistemul totul sau nimic. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu filatorii când am sărit la top dar căderea a fost mult prea lungă şi m-am lovit şi la spate dar din fericire fără grave urmări, deşi nu ştiu dacă aş mai fi fost apt de încă un duel dacă aş fi păţit ceva similar mai devreme.

Suma cronometrelor dădea o diferenţă incredibilă de 0,8 secunde în favoarea mea iar în momentul respectiv devenisem campion naţional şi la viteză.

Recunosc cu mâna pe inimă că am fost extraordinar de bucuros în acele momente. Pe de o parte pentru că am răzbunat complet ghinionul din 2009 când toată munca mi s-a năruit cu o zi înainte de competiţie şi pe de altă parte pentru că am reuşit să îmi adjudec ambele titluri de campion naţional, dar în special cel la dry-tooling – care îmi lipsea din vitrină.

Cu această ocazie ţin să-i mulţumesc Petronelei pentru încurajări şi răbdarea de a îndura frigul cu camera în mână, lui Alex pentru galeria eficientă la viteză şi filmările ireproşabile, precum şi tutoror celor care m-au susţinut şi motivat moral în săptămâna premergătoare concursului.

Cam asta ar fi povestea celui mai reuşit moment competiţional pe care l-am trăit duminică 31 ianuarie 2010. În plus, este şi cel mai bun moment pentru Alpin Club Repedea Iaşi, întrucât Ioana Ioniţă a reuşit câştigarea titlului de campioană la dry-tooling senioare, respectiv vicecampioană la viteză.

PS. Din păcate nu am poze să postez pe blog dar voi face acest lucru pe măsură ce le voi primi de la organizatori sau de la ceilalţi căţărători. Pe această cale vă rog pe toţi cei care aveţi poze cu mine (în special de la probele de dry-tooling şi premiere) sa mă contactaţi.

Prins între extreme

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Mon, 25 Jan 2010 22:04:00 +0000

De la +8 la -26 grade (noaptea) se pare că e doar o diferenţă de zile. Nu sunt eu foarte documentat cum stă treaba cu încălzirea globală dar ultimele zile mi-au generat două direcţii diferite de gândire: ori savanţii sunt proşti, ori planeta asta chiar a luat-o razna de tot.

Aş fi dorit să ies în week-end la dry la munte dar frigul m-a ţinut mai aproape de casă şi am mers în poligoanele de la Repedea. Temperatura, în condiţiile în care soarele strălucea voios pe cer, s-a stabilizat la -20 de grade şi sincer nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am urnit destul de greu pe un asemenea frig.

M-am simţit bine evoluând cu sculele, chiar dacă totul s-a limitat doar la anumite serii de traversee diagonale, certificându-mi încă odată că nivelul fizic e în creştere faţă de anul trecut. Singura neplăcere a fost dată de faptul că mi-am făcut nişte răni la degetul 5 în zona unde e contactul cu mânerul pioletului, semn că pielea crapă foarte uşor la frig, aspect coroborat şi cu lipsa de rulaj din acest sezon care de obicei tăbăcea mai bine porţiunea respectivă.

Din 2006 când m-am apucat propriu zis de dry tooling, acesta e singurul sezon când motoarele au fost la ralanti (dar nu oprite). Un sezon trist, determinat de dispariţia panoului indoor de antrenament şi de lipsa unui partener mai statornic. Nu pot spune că am suferit enorm din cauza acestui lucru, dar nici bine nu mi-a fost. Am luat “viaţa” ca atare şi am încercat ca în cadrul antrenamentelor de la sală să lucrez în paralel aspectele legate de forţă şi blocaje, pe care vreau să le îmbunătăţesc pentru viitor. Nimic nu se pierde, totul se adună.

Totuşi, o rază de soare pentru sezonul următor se întrevede, întrucât există posibilitatea teoretică de a construi la Blocker un sector separat, retras, exclusiv pentru dry tooling. Trebuie să fac nişte poze ale locaţiei (destul de înalte) şi să mă gândesc la o structură cât mai eficientă posibil, care să permită un antrenament complex. Poate dacă voi reuşi acest lucru în acest an, voi concepe un plan mai bun de bătaie pentru 2011, care să îmi permită să mă pregătesc la maxim pentru o deplasare externă la realizări şi de ce nu - o participare la Cupa Mondială.

Momentan însă lucrurile sunt îngheţate şi mă consolez cu simplul fapt că sunt apt 100% fizic şi stau bine şi cu mentalul. Verificarea practică o voi face week-end-ul următor, la Răchiţele.

Cursuri de iniţiere/perfecţionare în escaladă

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Mon, 18 Jan 2010 07:19:00 +0000

Sala de cățărare BLOCKER în colaborare cu Costel Tudosă anunță începerea cursurilor de escaladă și bouldering, pentru toate nivele de pregătire, începând cu data 20 ianuarie 2010 astfel:

Cursuri de inițiere în escaladă

durează minim o lună, însă pentru o deprindere corectă a tehnicilor de cățărare recomandăm continuarea acestor cursuri de antrenament timp de cel puțin 3 luni.
fiecare ședință include teorie, demonstații și aplicații practice, prin intermediul unor exerciții specifice

În cadrul cursurilor de inițiere veți învăța:

cum să vă încălziți
cum să vă asigurați partenerul
cum să vă folosiți picioarele
cum să vă poziționați corpul
principalele tehnici de cățărare
cum să folosiți diferite tipuri de prize
tehnică de cățărare în manieră cap de coardă

Cursuri de perfecționare pentru nivel mediu

Dacă nu mai sunteți debutant, însă simțiți că v-ați plafonat și nu reușiți să treceți peste un anumit nivel, puteți participa la un curs de perfecționare, organizat la sala noastră de escaladă și de bouldering.

Tehnica unui curs de perfecționare cuprinde: tehnici de bază utilizate în escaladă, echilibrul și poziționarea corpului, respirația, abordarea unui traseu de escaladă, vizualizare și control mintal, antrenament, tehnici utilizate în bouldering.

Cursul conține 8 ședințe și se desfășoară pe parcursul unei luni calendaristice. Prețul cursului este de 80 RON .

Contact: Costel Tudosă tel.0752.064.707

Sala Blocker : Str Socola Nr. 16, în incinta fostului TAMAZ

ATENȚIE! Ședințele de curs neutilizate nu se reportează!

False semne de primăvară

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 14 Jan 2010 12:51:00 +0000

Fiind zilnic cu ochii în prognoze, sâmbăta trecută se anunţa ca o zi perfectă de mers în Bicaz. 8 grade, ceva soare, fără vânt – condiţii care s-au şi îndeplinit spre mulţumirea mea şi a lui Alex. Ajunşi din nou în Raza Soarelui, cu tot materialul aferent, am continuat lucrările de reamenajare.

Având posibilitatea de a încălţa şi espadrilele acum, am început activitatea cu finalizarea lui “Pas Final”, unde asigurările vechi erau destul de dificil de punctat pentru căţărătorii mai scuzi. Treaba a mers ceas şi pentru că tot ne aflam în zonă, am trecut la “Căruţa cu Fraieri”, ultimul traseu din partea dreaptă, din seria celor prinse în proiectul nostrum de reamenajare.

"Căruţa" nu avea top consolidat, adică în trecut se cobora din 2 pitoane cu inel. Cu 2 ani în urmă, Alex montase o ancoră de 12 cu inel de retragere ceva mai jos iar ideea mea era de a monta un top cât mai sus posibil, deasupra pitoanelor vechi. Prin urmare, am continuat traversarea pe brână autoasigurat la grigri, fiind extraordinar de inspirat în folosirea unui brăduţ ca punct intermediar de asigurare, coarda fiind amarată în top-ul de la "Pas Final". Ajuns la pitoane, am luat cu încredere de primul din ele şi am zburat spre vale instant, dezechilibrat din cauza sculelor de pe mine. M-am cam înmuiat după această întâmplare dar m-am reîntors pe poziţii şi am renunţat la utilizarea celui de-al doilea piton şi am montat top-ul din prizele naturale.

Mi-a fost foarte greu în bocanci, mai ales că anumite prize erau ude dar după ce am montat prima parte a top-ului m-am liniştit. M-am felicitat de inspiraţia avută cu brăduţul, mai ales pentru că altfel pendulul devenea periculos iar şocul l-am avut pe statică. Cam asta a fost contribuţia mea pentru respectivul traseu, restul procesului de reechipare revenindu-i lui Alex, care cunoştea şi traseul.

În timp ce colegul lucra de zor, am avut timpul necesar să studiez o posibilă linie între "Lynx" şi "Pas Final". O zonă cotată drept “fără prize”, de fapt plină de alveole mici de 1-2 degete şi de mişcări extrem de tehnice pe faţă uşor căzută. După cam 30 de minute de studiu, am trecut la echiparea rutei dar nu am finalizat întregul traseu întrucât acumulatorii bormaşinii s-au descărcat. Oricum, mi-a mai rămas de echipat doar intrarea şi o asigurare prin zona superioară, traseul anunţându-se unul foarte interesant şi nu extraordinar de greu (dificil de estimat la ochi însă).

Rămaşi fără curent, am decis amândoi să profităm de această zi de "primăvară" şi ne-am căţărat puţin pe "Lynx", pe care am reuşit să-l facem şi fără cele 3 prize săpate, deşi era ud pe alocuri. Gradul cred ca e tot acela, aşa că mai tare mă umflă râsul când încerc să mă gândesc ce au gândit amenajatorii cu 20 de ani în urmă :)

Cam atât momentan, vremea intră din nou într-un proces accentuat de răcire şi luăm din nou pauză cu acţiunile noastre. Pe ninsoare şi viscol suntem amândoi hotărâţi să nu mai lucrăm, riscurile sunt prea mari şi oricum “nu ne plăteşte nimeni” (copyright Ucigătorul de Grade).

Cin’ te bate băietu’?

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 31 Dec 2009 14:11:00 +0000

Cu o zi înainte de finalul anului, deși prognoza nu dădea semne prea superbe, am ajuns iar în Bicaz pentru reechipări. Eu și Alex, motivați puternic și de sponsorizarea pe care am primit-o de la Viorel Tofan pentru acțiunile noastre “caritabile”. Cu scopul bine țintit de a reamenaja în continuare ceva prin Raza Soarelui, pe măsură ce ne apropiam am realizat că zăpada crește din ce în ce mai mare și se instalează și câte un mic viscol.

Primul meci (de fapt prima repriză) a fost să încercăm să urcăm în parcarea de la Rază, eșuând cu succes pe la jumătatea drumului. Fiind bine intenționat și dorind să parchez cumva lateral stânga, am parcat de tot – adică cu fundul într-un șanț mai mic. Am realizat că mașina nu mai iese neam de acolo, dar am hotărât de comun acord să ne enervăm cu acest aspect la finalul zilei.

Afară erau 0 grade dar ningea ușor. Am luat materialul necesar în spate și aproximativ în 10 minute am ajuns la bază unde ne-am îmbrăcat relativ bine, am făcut planul de bătaie și am pornit spre brâna superioară, unde se ajunge la picior.

Dacă în ședințele anterioare de amenajare ne concentrasem pe Placa de Sus, acum acțiunea era mutată jos, întrucât accesul e mai facil și te poți instala relativ repede în top. A urmat o traversare care mi-a adus aminte de anii când eram alpinist convins și am instalat corzile pe 2 direcții diferite, Lynx și Pas Final. Întrucât frigul punea încet stăpânire pe noi, am plecat amândoi la atac: Alex pe Pas Final, de jos în sus direct la reechipare iar eu pe Lynx pentru stabilit unde trebuiau montate ultimele asigurări (Alex reechipase mare parte din traseu singur, săptămâna trecută).

Fiind aproape unul lângă altul (între cele două trasee mai intră o linie pe care mai mult ca sigur o voi amenaja la primăvară) am putut discuta și analiza problema din teren împreună. Scopul nostru a fost reechiparea traseelor pentru condiții bune de siguranță. Astfel, Lynx de la 6 asigurări + top pe 25 de metri a ajuns la 11 asigurări + top pe aceeași distanță, aspect care în mod clar va scuti începătorii de accidentări. Cu Pas Final lucrurile au stat un pic mai dificil, pentru că ne-am lovit de probleme suplimentare care s-au adăugat condițiilor destul de vitrege de lucru.

Dacă prima parte a traseului are acum 5 ancore în loc de 3, finalul ne-a pus o dilemă pe care nu am reușit să o rezolvăm din cauza faptului că eu am insistat să mă pun în prize pentru a evalua mai bine situația. Aspect pe care nu l-am reușit, peretele fiind înghețat iar eu în bocanci. Finalul a rămas neechipat iar problemele au continuat la dezechiparea materialului existent, întrucăt un spit l-am extras cu totul din perete și astfel în locul lui a rămas un mare monodoigt cu diametrul de 14, care trebuie să mă gândesc cum îl voi astupa (am o problemă similară și în Poseidon). În plus, plăcuța comemorativă din primul pasaj trebuie în mod cert scoasă din perete și montata la bază sau în top (încă nu ne-am decis), întrucât lumea are prostul obicei de a trage de plăcuță dacă nu iese pasajul, iar muchiile acestea destul de tăioase pot face pagubă.

Ne-am retras din perete și am continuat cu episodul 2 al mașinii, unde după ceva manevre, nervi, cenușă pe la roți și o împingere mai susținută de grup am reușit să ne eliberăm. Direcția prima crâșmă pentru haleu și apoi ușurel spre casă.

Dar n-a fost gata, întrucât în Piatra Neamț l-am sunat pe Popic și ne-am oprit pe la panou, unde am mai pus-o și de o oră jumate de boulder ușor, care numai bine a venit după o zi în care am făcut rezistență la panou cu 2,5 kilograme pe mine (da, mi-am luat și eu vestă cu greutăți, să mă fac și mai bun), plus o zi criminală în pereți la munca de jos. Adică m-am făcut muci total și am încheiat ziua de antrenament cu ceva Alexandrion descoperit pe la panou pe post de încălzitor natural.

Nu știu ce ne va aduce noul an, dar reechipări pe ninsoare nu-mi mai trebuie, asta e cert. Dar a fost frumos și lucrul cel mai important e că nu ne-am bătut joc de munca noastră pe care am prestat-o cu aceeași calitate ca de obicei, oprindu-ne doar în momentul în care am avut cu adevărat o dilemă. Prefer să mai vin odată decât să dau găuri degeaba....

Vă doresc tuturor un An nou cât mai bun și plin de realizări!

Polisportiv

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Tue, 22 Dec 2009 23:34:00 +0000

În ultimele 2 saptămâni am trecut prin 2 tipuri de activități distincte. În primul rând, odată cu instalarea frigului, am făcut prima deplasare în Bicăjel pentru puțin dry-tooling, de întreținere. Odată ajuns acolo am constatat ca lucrurile s-au schimbat puțin în ceea ce privește accesul, descoperind una rece și una caldă.

Vestea bună e că în locul trecerii peste râu a apărut un pod din 2 bucăți, aspect care rezolvă în proporție de 90% accesul în zonă și care face uitate vechile amintiri extreme și toate combinațiile care le făceam pentru a ne uda cât mai puțin posibil. Podul pare relativ solid, însă inițiativa de a construi și ceva măsuțe pe mal sper să nu conducă în vară la punerea acestuia pe foc, mai ales că românului în căutare de lemne de foc îi sclipesc foarte repede ochii când vede așa ceva.

Vestea proastă e că bușteanul care facilita trecerea către sectorul vechi (cel cu Dance 4 Life) nu mai există, fiind decupat probabil de cei de la Silvic. Practic, mai mulți bușteni care aglomerau zona de sub trasee au dispărut, fiind secționați și depozitați regulamentar pe mal. Astfel, acum este obligatorie o trecere scurtă prin apă pentru a ajunge pe malul celălalt iar parcurgerea ultimelor 3 trasee din faleză a devenit imposibilă în condițiile în care râul nu este înghețat.

Trecând peste aceste aspecte, am profitat din plin de această zi de cățărare, pe care am folosit-o ca un etalon de măsură față de anul precedent. Fără antrenament specific, întrucât ideea unui panou indoor pentru dry a picat până în Ianuarie, am fost foarte mulțumit de faptul că am parcurs toate traseele abordate din prima încercare, trasee care în trecut au fost proiecte destul de dificile. Deși încrederea în scule e scăzută, fizic sunt foarte OK și acest lucru parcă mai alină puțin din tristețea cauzată de imposibilitatea de a “produce” un sezon bun în exterior cu dry-tooling-ul.

În Iași, activitatea la sala de cățărare a evoluat de asemenea pozitiv. Întrucât panoul este acum și încălzit încât te poți da liniștit în tricou, evident numărul practicanților se menține în creștere. Pentru finalul de an, cei de la Blocker au venit cu ideea organizării unui concurs exclusiv regional (Iași/Piatra Neamț/Bacău) de boldering, intitulat Boulderește de Crăciun. A fost primul concurs de bouldering la care am participat (nu am fost până în acest moment motivat de participările la acest gen de competiții pentru că doar din Octombrie pot spune că m-am antrenat specific pentru plastic cu adevărat) și lucrurile au fost destul de mulțumitoare.

Traseele amenajate de Oliver Batîr (despre care aș putea spune liniștit că este un mare geniu al pregătirii traseelor de bouldering indoor) au fost superbe, pe undeva pe la 30 de linii cotate pe 3 paliere distincte de dificultate cu 100/500/1000 puncte, noi cei de la “avansați” fiind restricționați la parcurgerea doar a rutelor de la 500 de puncte în sus, adică 17 rute medii și 6 tari. Fiind concurs în caracter open, traseele au fost parcurse exclusiv la lucru, exceptând finala unde fiecare finalist a avut la dispoziție 3 încercări (flash) pentru parcurgerea celor 3 trasee.

Competiția de boulder a demonstrat încă odată că totul stă uneori în strategie, pentru că traseele medii au acoperit toate genurile posibile, de la față căzută la rezistență și forță în surplombă și toată lumea s-a aruncat buluc la traseele cele mai grele. Având ca scop principal calificarea în finală (adică în primii 8), eu am parcurs mai întâi absolut tot ce se putea parcurge pe zonele de față care amenințau în timp cu meclemirea prizelor și cam după 10 trasee am executat primul traseu de 1000, care a avut mai multe realizări decât unele de 500.

Pentru că la un moment dat am pierdut numărătoarea celorlalți și nu mai știam ce trasee aveau pondere mai bună (exceptând cele de 1000 de puncte), m-am văzut nevoit să parcurg toate traseele din palierul mediu (ceea ce am și făcut) fiind astfel sigur de finală. Iar pentru a rafina mai bine rezultatul, am ales un traseu atipic de 1000 de puncte ce a avut doar 3 realizări și am insistat pe el până când l-am dovedit (mă refer la 38 de încercări). O linie scurtă cu plecare din două laterale și un jump cu ambele mâini pe un volum, urmat de o ieșire “pe bolovan”, linia mea de suflet în acest concurs.

Intrat în finală pe locul 3/8, am considerat că ar fi util să mă lupt pentru podium și poate pentru un loc mai sus, deși prestația lui Popic (care a făcut toate traseele din calificări) anunța un mare succes greu de detronat iar tenacitatea lui Paul Covalschi combinată cu statura impunătoare (haha!) erau de asemenea atuuri greu de dejucat.

8 oameni în finală, de jos în sus Ciprian Hura, Paul Harbuz, Cătălin Ciofu, Ciprian Oprișan, unul dintre Vartici :), eu, Paul și Popic. 3 trasee: unul eminamente de bloc, unul cu accente de rigletă și unul unde forța a făcut diferența. S-a intrat tot timpul în ordine inversă de la 8 la 1, aspect care realistic ne-a avantajat pe cei care ne-am calificat mai bine. Primele două trasee le-am parcurs flash, ceea ce au făcut și Paul cu Popic iar la ultimul traseu au început luptele greco romane: jump-uri, acroșaje, spectacol și căderi nenumărate. Nu am avut strategia bună și deși ne-am văzut toți între noi, marele vulpoi a fost Paul care s-a pișat cu jet gros pe noi și a parcurs traseul la cel de-al treilea șut. Și deși Popic a avut ultimul cuvânt de spus în acea seară, nu i-a reușit pasiența și a trebuit să se mulțumească cu locul 2, eu conservându-mi avantajul din calificări și rămânând pe locul 3.

A urmat o oală de 10 litri de vin fiert, o premiere și o tombolă amuzantă rău de tot și 2 zile de recuperare totală unde toată lumea a gemut prin paturi pe acasă. Recunosc cinstit faptul că niciodată nu m-am dat atât de concentrat în cele 3 ore de calificări + 1 oră de finală și că duminică dimineața m-am trezit spart tot și cu ceva febră musculară pe la umeri – sincer nici nu-mi mai aduc aminte când am făcut ultima oară febră...

Urmează o pauză binemeritată și Crăciunul, după care rămâne de văzut ce am să mai apuc să fac până la finalul anului. S-au întâmplat lucruri bune în ultimul timp, a apărut și un sponsor foarte important pentru proiectul meu și al lui Alex de reechipare în Cheile Bicazului, dar despre toate acestea sper să mai apuc să scriu pe site-ul dedicat. Poate reușesc să mai lucrez și la topo-uri, căci mai nou am început să pregătim și un topo online cu Sihla.

Crăciun Fericit!

Cum poți să mori ca prostul

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Mon, 21 Dec 2009 12:06:00 +0000

Navigând prin cotloanele internetului, am dat de un superb articol aici. Cu o poveste interesantă, cu multe poze - una mai frumoasă ca alta - dar cea mai specială fiind aceasta:

Acum pun următoarele 2 întrebări stimaților cititori:

1. cât de mare e sarcina pe cuie, ținând cont că rezultanta forțelor pe brațele consolidării e generată cu un unghi între puncte de peste 120 grade?
2. cum reține consolidarea sfoara în amaraj dacă se rupe unul din cuie?

Așa să vă ajute Dumnezeu!

O plimbare în Dunham Park

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 10 Dec 2009 23:15:00 +0000

Cea de-a patra vizită în UK a fost cea mai scurtă și mai rapidă dintre toate, desfășurându-se după un program foarte bine stabilit. 3 zboruri la dus, o seară de sâmbătă magică cu 11 sticle de vin, o duminică relaxantă “în familie”, o zi plină în birouri și 3 zboruri la întors.

Nimic special, dar totuși unul din cele mai frumoase momente rămâne plimbarea prin Dunham Park, un spațiu verde incredibil de bine amenajat situat în sud-vest-ul suburbiei Altrincham, Manchester. De fiecare dată când am ajuns în UK, fiind găzduit acasă la clientul meu și integrat foarte bine cu familia acestuia, am încercat să respect în totalitate tabieturile englezești. Mă refer la mesele strict britanice la ore fixe, ceaiurile fără zahăr dar cu o aroma subtilă de lapte, pint-urile de Guinness băute pe nerăsuflate și atmosfera superbă de familie din ziua de duminică.

Indiferent ce s-ar întâmpla, britanicul care stă acasă iese duminica la plimbare în parc. Dacă e cald, poate la picnic sau la alte distracții în natura. Noțiunea de parc este un pic diferită față de ce există la noi, prin simplul fapt că este permis să calci iarba, iarbă care indiferent de numărul de tălpi care o calcă este extraordinar de rezistentă la tasare. Un lac mic cu niște rațe sălbatice, aleile pietruite și băncile de lemn sunt aspecte obișnuite.

La Dunham Park însă, armonia omului cu natura este dusă la limite greu de acceptat nouă. Stejari de 500 de ani vechime extraordinari de bine întreținuți, clădiri medievale perfect conservate, canale cu apă care străbat parcul în multiple direcții și... căprioare. Zeci. Care umblă libere printre alei și pe care evident nu le fugărește nimeni.

Nici nu vreau să mă gândesc la implicațiile financiare care apar în susținerea acestui parc dar simplul fapt că majoritatea familiilor din zonă plătesc un fel de abonament la National Trust (o asociație ce îngrijește parcul și multe alte edificii similare) în valoare de 60 de lire pe an, dă de gândit. Bani pentru natură și pentru un loc de plimbare într-o zi oarecare de duminică.

În continuare, sper să îmi găsesc timp odată să vizitez Londra, un loc superb pe care de fiecare dată îl observ doar la aterizarea în cercuri făcută pe Heathrow.

Munca de jos #2

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Fri, 04 Dec 2009 20:44:00 +0000

Nu ne-am dat bătuți și am continuat lucrările la Raza Soarelui. Tura aceasta am decis să ne oprim la Calypso și Poseidon din 2 motive: trasee foarte circulate și cu top comun. A contat și faptul că cele două rute se reuneau, pentru că în geanta noastră de materiale mai aveam doar un top...

Activitatea a început în stilul deja cunoscut, eu am urcat și am montat statica iar Alex a trecut la înlocuirea primelor protecții. Deși tura trecută lucrurile au mers destul de fluent, acum am dat însă de dracu’, pentru că anumite ancore se învârteau cu totul în perete și concluzia comună a fost că trebuie extrase integral din perete cu tot cu pastila de expansiune.

A fost trist, pentru că pentru prima oară am conștientizat cât de bună poate fi o rangă la asemenea intervenții. Dar n-am cedat și deși înjurăturile curgeau ca la ușa cortului printre dinți, am reușit să extrag cele 2 ancore problematice făcând presiune mare cu picioarele pe perete, trăgând de ancoră cu o buclă racordata la ham și desfiletând în același timp cu imbusul. Am pierdut astfel foarte mult timp, forțe și nervi dar evident nici să renunțăm nu se putea.

După ce am finalizat cele 2 rute, am aruncat un ochi pe varianta reloaded a lui Poseidon (ambele trasee cotate 7a au câteva prize săpate) și după un plan comun născut de Alex și de subsemnatul a rezultat Poseidon Reloaded, grad propus... 7a/7a+ adică mai dă-o în morții măsii de treabă. Trist moment, dezamăgitor, pentru că peste tot unde erau săpate am găsit prize naturale pe lângă și nu mi s-a părut a fi mare diferență fără. Probabil cel mai trist FA al meu, dacă îl pot numi așa.

Spre finalul zilei, întrucât acumulatorii de la bormașină mai permiteau câteva găuri, am înlocuit și primele 2 protecții din Borobox, restul asigurărilor fiind noi (linia avea doar 2 ancore inițial, a fost abandonată și finalizată de Edi Prosza după zece ani). Deci per total 3 trasee finalizate și un sentiment de mulțumire interioară.

Următoarea etapă este obligatorie o reorganizare financiară și logistică întrucât am rămas fără topuri și materialul se cam termină, partea bună este că există câteva repere pozitive pentru un ajutor din partea comunității, semn că acțiunile noastre totuși nu sunt ignorate.

Următorul traseu pe listă, poate cel mai periculos dintre cele mai ușoare, este Morpheus.

Ultima zi care se tot repetă

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Sun, 29 Nov 2009 21:24:00 +0000

Obsesiv, îmi tot repet în fiecare zi în care pun mâna pe stâncă, faptul că e ultima din acest an. Pentru că probabil vine acel mare frig (care nu mai vine dar nici condiții bune nu sunt) și totul se termină. În urmă cu o sâptămână, am trecut prin București la deschiderea noii sălii Vertical Spirit, din Baicului. Și m-am hotârât foarte repede că în ziua următoare ar trebui să fac o deplasare scurtă prin Bulgaria.

Evident socotelile mele au fost eronate, pentru că sâmbătă m-am spart prea tare la panou. Deși eram hotărât să mă dau mai ușor, mai mult în joacă, a fost de ajuns să mă enervez la un traseu de boulder mai dificil și i-am dat să sune. Trecând peste acest lucru, am rămas vizibil impresionat de ce au reușit Andreea și Dan să realizeze în noua sală și sunt sigur că cel puțin pe linie de escaladă (grație înălțimii mari a panoului ~16 m.) vor avea un succes enorm.

Obosit după drum, cu un somn prea scurt între cele două zile, m-am dus practic degeaba la Veliko Târnovo, dar m-am mulțumit cu faptul că am mâncat BINE. Am avut un plan relativ stabilit și după încălzire m-am pus pe Viper. Am simțit bine mișcările, mult mai bine față de primăvară când încercasem acest traseu dar am capotat dupa 30 de minute din cauza... căldurii (ironia sorții). Reîntors spre zona mai umbroasă am coborât ștacheta la 7c, unde după 3 tentative m-am recunoscut învins și am încheiat ziua.

N-am putut să fac nimic util, m-am enervat și cu papucii care mi s-au lărgit peste normele bunului simț. Noroc de fratele Joantă care m-a lăsat să încalț o pereche de Evolv, ocazie cu care m-am îndrăgostit instant de modelul Predator. Astfel m-am decis să spun “bye bye” la 5.10 din următorul sezon, dezamăgit de faptul că ultimele 3 perechi identice de Galileo au fost fiecare pe alt calapod, atât ca lungime cât și lățime.

M-am simțit slab, probabil cel mai slab în 2009, dar am trăit foarte liniștit cu acest lucru. Am mai făcut și un drum de coșmar pe ceață până acasă, noroc că a mai condus Alex că altfel sigur mă culcam în câmp. Măcar m-am întors cu ideea că a fost ultima zi de cocoț pe 2009, idee care evident am invalidat-o ieri.

Munca de jos

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Tue, 17 Nov 2009 21:26:00 +0000

Totdeauna am urât reechipările, dar cineva trebuie să le facă și pe astea. Acea muncă insipidă unde mare concepție nu există – exceptând mutatul sau suplimentarea unei protecții, dacă amenajatorul original a dat cu mucii în fasole - și care uneori te enervează foarte tare în special la partea de dezechipare.

Ajunși în Chei – eu, Alex și Țâșneală – am urcat la Raza Soarelui cu obișnuita concepție: ori cățărăm ceva, ori dăm niște găuri. Cum la 3 grade moralul celor 3 s-a redus dramatic, Alex renunțând total la cocoț iar Țâșneală cedând după jumătate din „Minerul”, am decis să reechipăm ceva. Ținta era stabilită mai de mult și se numea „Martin”, traseul cel mai din stânga din Placa de Sus.

Am ales acest traseu din multiple motive, atât emoționale cât și raționale. Este un traseu amenajat de Michael Buchholtzer, unul din alpiniștii ieșeni de top care sare din tiparul celorlalte rute amenajate în anii ’90 prin faptul că... nu are prize săpate, deși intrarea este destul de dificilă și cam cheală la picioare. În plus, ochiul meu critic a identificat o posibilă linie în stânga iar cu această ocazie puteam să-mi verific mai bine teoria.

Am urcat pe bucle până sus, am montat statica, am analizat repoziționarea unei ancore și m-am dat jos, lăsându-l pe Alex la conducerea ostilităților pentru a-și da mai bine mâna la operațiunile de bortelire. Colegul s-a descurcat bine și pe lângă echiparea aproape totală a rutei (mie rămânându-mi de bătut intrarea, finalul și topul) a reușit și să curețe un fragment cam instabil dintr-o placă de la jumătatea rutei, loc care putea oferi probleme pe viitor.

Emoțiile mele legate de dezechipare au fost risipite rapid, în mare parte pentru ca vechile expansoare s-au desfăcut relativ repede din imbus, unele dintre ele având șuruburi foarte scurte (2-3 cm) sau înfiletate doar parțial (1-2 spire). Aspect interesant ținând cont că noi am montat ancore de 3 ori mai lungi dar care m-a pus pe gândit legat de viitorul celorlalte rute. În mod cert printre picături vom continua reechiparea, prioritățile principale fiind Kamikaze și Glissando, care pe lângă faptul că sunt rute grele sunt și amenajate mai aerisit și implicit șocul pe protecții este mai mare.

Odată finalizată reechiparea, am zis că totuși poate ar fi bine să fac puțin pe eroul și să încerc să parcurg ruta, aspect pe care l-am și reușit “din prima” dar evident că nu se pune căci mai încercasem ruta cu vreo 5 ani în urmă. În orice caz, în acest moment am terminat Placa de Sus și rămâne să i-o trag reloaded, după care dacă mă trezesc mai supărat într-o zi poate le mai ard traseelor și o reechipare cu ceva mortar prin ele, ca să moară dușmanii și să crească progresul...

Cam atât din acest weekend. Alte noutăți bune nu am, dacă vreți să le știți pe cele proaste – e simplu: din păcate anul acesta nu am mai găsit găzduire pentru panoul de dry tooling și drept urmare va trebui să mă antrenez ori direct în natură ori să i-o dau din talent. Și în plus, am și o întindere la un mușchi al gambei, aspect care mă obligă să cobor ștacheta la panou și care îmi determină crize repetate de nervi întrucât nu se mai găsește Ben Gay roșu prin farmacii.

Dacă se găsește vreun baștan care îl dau banii afară din casă, după cum spuneam și pe www.cheilebicazului.info, acceptăm donații în material sau bani pentru reechiparea traseelor din Bicaz. Nu de alta dar fondurile s-au cam subțiat iar necesarul de material pentru traseele noi ne depășește financiar, bașca că tocmai mi-am lichidat și leasingul la mașină.

Am nevoie de un sponsor.

O nouă sală de escaladă în București

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Sun, 15 Nov 2009 23:13:00 +0000

Prietenii mei, Andreea Copăescu și Daniel Burcea, deschid Sâmbătă 21 Noiembrie o nouă sală de escaladă în București. Detalii complete despre acest eveniment complex (ce va cuprinde printre altele și un concurs "maraton") găsiți pe site-ul Vertical Spirit!

Ne vedem la deschidere!

10 ani de la deschiderea Grapefruit

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Fri, 13 Nov 2009 23:10:00 +0000

De fapt is mai mulţi dar gestul contează, oricum cota 10 am atins-o deja. La mulţi ani Grapefruit!

Cleo Reloaded (7c/7c+)

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 12 Nov 2009 21:41:00 +0000

Soare. Condiţii. 16 grade. Buluc grămadă în Chei, eu şi Alex şi... Popic boulderistul căruia, probabil undeva în sinea lui, i se făcuse dor de sfoară. Însă deşi am ajuns destul de montaţi la Raza Soarelui, momentul de tristeţe s-a instalat foarte rapid întrucât ambele proiecte (atât Prietenia – pentru mine şi Happy End – pentru Alex) erau ude la intrare.

Evident, ca de obicei, venisem pregătiţi pentru orice, adică şi pentru amenajat. Dar pentru că urcasem până la faleză şi era păcat să ratăm o zi aşa superbă de toamnă, am zis să ne căţărăm un pic de plăcere în Placa de Sus.

Aici am decis să mă încălzesc ca de obicei pe Cleo şi dintr-o vorbă într-alta am decis că poate ar fi momentul să analizăm un pic şi problema "reloaded", adică fără cele 5 prize săpate din traseu. Una la intrare, două alăturate după prima ridicare, una ceva mai sus pe la bucla 5 şi una spre final la un traverseu mai ciudat.

Cu Popic pe post de magician şef şi cu alte 2 minţi limpezi la analiza problemei, s-a trecut la prima variantă de plan, un pic morfo dar care în final s-a dovedit a fi falimentară. Varianta doi s-a dovedit a fi cea de succes, dar numai după ce una din prizele relativ cheie a cedat solicitărilor. Intrarea clar, foarte tare – practic o ridicare pe o scursă şi o laterală proastă luată pe triceps (săpata e deasupra scursei pentru stânga) urmată de o semidinamică la o laterală de stânga şi ridicarea pe picioare proaste, la care se adaugă ceea ce americanii numesc “a desperate clip”.

Şi urmează cireaşa de pe tort, în locul unde dispăruse rigleta, o mişcare dinamică cu desprindere totală dintr-o rigletă mai bună de stânga şi un soi de mono mai prost care merge luat ca un fel de cioc, picior relativ OK, toată mişcarea la o mare rangă. Mai sus problema majore nu sunt (mintea mea refuză să înţeleagă de ce s-a săpat şi prin zona respectivă) totul derulându-se doar cu un necesar de atenţie la picioare şi evident pentru evitarea săpatelor.

Boulderistul şef a dat buful şi implicit a plecat acasă cu FA-ul, eu mulţumindu-mă cu 2nd ascentul şi cu mulţumirea că am reuşit câteva mişcări care în mod normal nu îmi sunt pe mână.

De cotat traseul este foarte dificil, Popic s-a abţinut că nu s-a mai dat cu sfoara de mult timp, eu am propus 7c/7c+ comparativ cu alte trasee şi amintiri din experienţele proprii, pasul al doilea fiind ceva mai uşor pentru lungani. Ca şi pas de bloc însă, dacă ne referim stric la primele 2 bucle unde e acţiunea maximă, discutăm despre un pasaj în zona 7A+, deci totuşi nu e chiar joacă de copii.

În drum spre casă Alex s-a gândit oare cum ar fi dacă am face toată faleza respectivă “reloaded” iar mie chestia asta mai mult mi-a deschis un gust amar, pentru că sunt ferm convins că SE POATE.

Poze n-avem pentru că deşi am fost trei, trăirile au fost mult mai importante :)

Am găsit-o!

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Mon, 02 Nov 2009 23:29:00 +0000

A fost acolo dintotdeauna.

Am văzut-o de multe ori din drum dar nu am avut niciodată răbdarea să urc până la ea, deşi plimbarea nu ar fi durat mai mult de 30-45 de minute.

Auzisem tot felul de zvonuri despre ea, cum că ar fi lipsită de potenţial sau foarte dificil de amenajat.

Are aproape 100 de metri înălţime şi este predominant surplombantă.

La baza ei nu plouă niciodată şi probabil de asemenea mai bine de 60% din suprafaţă probabil nu a fost atinsă vreodată de apă.

Potenţialul mi se pare incredibil, atât pentru trasee dificile şi futuriste cât şi pentru trasee accesibile căţărătorului de nivel mediu.

Nu e la drum şi e în plină natură, fără poluare, cocalari, claxoane şi manele.

De 3 zile visez noaptea numai linii şi probleme logistice.

Dar cel mai important lucru este ca e acolo şi că am avut inspiraţia de a mă duce până la ea!

Ca între prieteni

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Fri, 30 Oct 2009 19:55:00 +0000

Prietenia este practic ultimul proiect rămas fără FA în Raza Soarelui. Puţină lume ştie de fapt care este istoria cu această linie, care porneşte taman de lângă Căruţa cu Fraieri şi continuă drept în sus pentru 35 de metri superbi. Fiind fratele mai mare şi mai greu al lui Happy End, traseul poate fi împărţit în 3 sectoare clare: începutul, relativ uşor (o mişcare mai tare la plecare), grijă mare la runout-uri + crux-ul compact într-o zonă de 4 bucle + ieşirea până sus, încă vreo 3 bucle.

Singura persoană care o cunosc clar că a testat acest traseu de câteva ori este Oliver Batîr (care deşi probabil că mulţi l-aţi asocia cu amenajatorul rutei, vă înşelaţi, ruta e deschisă de Viorel Tofan) şi de asemenea ştiu de la el că reuşise să facă toţi paşii într-o variantă proprie. Boulder curat şi câteva mici întrebări legate de modul de asigurare al ultimei bucle din crux. Totuşi cert este că cineva a mai încercat în trecut, pentru că în ultima asigurare din crux este abandonată o carabinieră pentru retragere...

Am studiat traseul, pentru că am fost foarte curios de “ce e acolo”. Am dat destul de mult la perie şi probabil un rapel de sus ar fi mult mai recomandabil, în special pentru partea finală care deşi pare uşoară implică ceva mişcări destul de pretenţioase pe care nu vrei să le ratezi după ce ai trecut cruxul. Şi cel mai important lucru, am reuşit să descifrez 90% din paşi, singura mea enigmă (mare, momentan) rămânând o încărcare dubioasă şi foarte dezechilibrată de picior, unde pentru prima oară am simţit că Galileo şi-a atins limitele şi că ar fi necesar ceva mai bun.

Am plecat vizibil impresionat de acolo, pentru că în acest traseu am găsit cele mai brutale dar în acelaşi timp tehnice şi superbe mişcări posibile pe faţă verticală/uşor surplombantă. Mă refer la încărcări de riglete, ridicări pe picior în poziţii dezechilibrate, încărcări de inverse proaste cu piciorul la 10 cm sub ele şi (cireaşa de pe tort), o mişcare semidinamică din bidoigt + mono la o mare scursă, totul pe picioare aproape inexistente, urmat de o ridicare “la nimic” pentru un bine meritat no hands rest.

Evident, totul natural şi realizabil în condiţiile corespunzătoare. În mod cert o eventuală reuşită ar trebui să survină ori în martie-aprilie ori în octombrie-noiembrie întrucât căldura este cel mai mare adversar posibil. Deşi probabil momentan ninge în Bicaz, eu totuşi mi-aş dori să ma mai pot da măcar odată pe acest traseu, în acest an. În orice alt sector căţărarea este istorie momentan şi ca în fiecare sezon, totul începe şi se termină la Raza Soarelui.

Probabil aspectul care mă motivează cel mai tare este faptul că mă simt din ce în ce mai puternic, graţie şi boulderului intens făcut pe plastic în ultimele 2 săptămâni. Motivaţia de a avea un 2010 mai frumos ca sezonul actual mă va împinge la un antrenament mult mai eficient în această iarnă, graţie şi infrastructurii existente. Şi între timp, cred că ar fi momentul să ascut şi sculele dar totuşi spre deosebire de anii anteriori acum espadrilele nu vor mai sta în cui până în februarie.

Viktor

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Wed, 21 Oct 2009 20:38:00 +0000

Sâmbătă am plecat din Iaşi echipat dual: ori la realizări, ori la munca de jos. Evident prognoza anunţa un mare frig şi posibile precipitaţii, dar legenda zice că un “alpinist” bun se descurcă în orice situaţie. Eu şi Alex, 3 corzi, 20 de ancore, 2 top-uri, o bormaşină, şi 30 de bucle. Plus nişte accesorii gen gri-gri, ciocan şi cheie de 17. Şi 3 hamuri, însoţite de 2 căşti şi 4 perechi de espadrile. Evident, mai bine de jumătate din echipament - inutil.

Pe drum temperatura n-a crescut deloc iar la destinaţie arăta un mare zero absolut, aşa că decizia a fost unanimă de a trece la activităţi organizatorice. O primă oprire la K2 unde am recuperat un top lăsat de Batîr pentru amenajări, cu scopul de a-l realoca la alt traseu, după care am hotărât să ne oprim la tunel.

În ultimul timp mi-am conturat mai multe linii posibile prin Bicaz şi practic aproape în orice faleză exceptând zona K2 aş avea ceva de amenajat. Pentru că venisem cu acumulatorii parţial încărcaţi iar accesul deasupra zonei de la tunel era foarte facil, am trecut la amenajarea unei linii între Svea şi Emma, un fel de diretissima.

Odată decis şi montat top-ul, am studiat mai atent linia (făcusem un rapel prin zonă în urmă cu vreo lună) şi m-am declarat foarte mulţumit de posibilităţile naturale, care s-au materializat în două cruxuri subtile şi destul de susţinute. A trecut Alex la aparat, atât pentru a curăţa o parte din traseu cât şi pentru a marca eventualele poziţii pentru asigurările din partea superioară.

Exact în momentul când am început să montez ancorele, a dat şi ninsoarea. Bine, aici am avut o divergenţă cu colegul, la care nu am putut ajunge de acord – dacă a fost lapoviţă sau ninsoare. Cert este că temperatura şi umezeala s-au făcut simţite puternic, şi după ce am montat 5 ancore ne-am retras spre Turist la o ciorbă şi reîncărcarea unui acumulator.

Ultimele 3 ancore au fost cel mai dificil de montat. Corzile se udaseră, dispoziţia de lucru scăzuse dramatic şi drept urmare am pierdut mult mai mult timp decât era necesar, poate şi din cauza faptului că am verificat şi reverificat de 3 ori poziţiile unde urma să dau gaura, pentru că ştiu din proprie experienţă că o eroare de acest gen se repară foarte dificil şi că de cele mai multe ori lucrurile făcute cu aspect temporar rămân definitive.

Reîntors pe sol, în timp ce Alex degreva materialul fix din perete şi curăţa linia, m-am declarat mulţumit de noul traseu care, conform tradiţiei falezei, va purta numele celui de-al 3-lea membru al familiei Oniga. Viktor, se anunţă a fi un traseu foarte tehnic, în mod cert mai dificil decât Svea dar este imposibil şi imoral să pronunţ o cotaţie momentan. Deci, rămâne proiect pentru moment iar faleza este acum reîntregită cu toţi membrii ei: Svea şi Marius, Amber, Emma şi Viktor :)

Strânsul şi sortatul materialului a fost din nou un episod mai trist dar totuşi am găsit timpul necesar să ne oprim şi la Hornul Mare, unde intrarea din T-Rex necesita o mică modificare (4,5 metri până la primul spit existent). Alex a montat o ancoră suplimentară, eliminând şi pitonul clasic “de moral” care oricum în caz de o cădere mai înaltă devenea inutil.

Cu ochii la prognoză, mă gândesc daca totuşi nu mai reuşesc să caţăr o zi în week-endul următor, în ciuda ninsorii/lapoviţei care prevesteşte sosirea iernii.

Plastic fantastic

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Sun, 11 Oct 2009 21:04:00 +0000

În altă ordine de idei, de la începutul lui octombrie, mai exact pe 3, s-a deschis sala de căţărare în Iaşi, sub un nume mai mult sau mai puţin inspirat şi anume Blocker. Având ca proiectant şi şef de lucrări pe nea Oliver Batâr, sala mi-a întrecut aşteptările pe partea de bouldering, oferind o suprafaţă impresionantă care o clasează detaşat pe locul 1 în România ca şi complexitate, unghiuri şi posibilităţi. Pe linie de escaladă dezvoltarea este redusă din punctul de vedere al căţărătorului care trece ca nivel de aşteptări de 7a/b dar pentru începători este o adevărată mană cerească, panoul oferind rute cu înălţimi de aproximativ 10 metri.

Deschiderea a fost extrem de interesantă, cu 16 trasee de bouldering echipate de Oli şi 2 uşoare echipate de mine în fugă cu 15 minute înainte de deschiderea oficială (ha!). O participare extrem de numeroasă din Iaşi, Bucureşti şi Piatra Neamţ şi o mare încordare generală stropită puternic cu bere. Pentru mine, o seară perfectă unde surprinzător am reuşit să parcurg unele trasee foarte grele după ce mă pilisem un pic, semn că hameiul poate fi considerat un accelerator al procesului “free your mind”.

Evident, după o mare lipsă a panoului, toată lumea s-a aruncat poate mai mult decât trebuia la efort (inclusiv eu), astfel că după o săptămână oboseala s-a făcut simţită. Am realizat că 3 zile de boulder consecutive sunt prea mult momentan dar că surprinzător dau randament foarte bun la tipuri de cruxuri care în trecut puneau mari probleme. Dacă eu m-am ales doar cu o mică oboseală pe care am conştientizat-o mai bine acum în weekend şi drept urmare am reorganizat orele de antrenament, pentru alţii veştile au fost mai proaste, apărând şi primul picior în ghips, mulţi atleţi cu piele lipsă pe degete, bandaje pe la încheieturi şi culminând cu posibila leziune de menisc a lui Kojac care sper să nu se soldeze cu operaţie (aşteptăm RMN-ul).

Sâmbătă am ajuns in Chei doar eu cu Alex şi am găsit o mare umiditate în aer, aspect care ne-a împins la Raza Soarelui unde graţie câmpului deschis circulaţia maselor de aer este mai eficientă. Fără plan, la rulaj, un 7a şi un 7a/7a+ ambele din primul şut anunţau o zi mai bună dar benzina s-a terminat mai repede decât credeam.

Ajunşi la Ucigaşul, unde ceaţa se vedea printre brazi, am finalizat în sfârşit amenajarea lui La Vita e Bella rupând traseul în 2 variante diferite de abordare datorită conformaţiei terenului: prima parte (8 ancore – La Vita e Bella) s-a dovedit a fi 6c+ iar extensia până sus (încă 4 ancore – La Vita e Piu Bella) rămâne momentan proiect propus 7c+. Traseul are acum top-uri separate în funcţie de interesul căţărătorului şi este şi curăţat destul de bine.

Partea proastă este că vremea este într-o răcire accentuată şi nu ştiu dacă mai apuc să mă dau pe proiectele mele. Dacă nu se va putea, probabil voi continua uşor cu amenajările, sperând ca a doua parte a lunii să fie mai călduroasă.

Răcit dar demn

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Tue, 29 Sep 2009 11:23:00 +0000

Sâmbătă am ajuns în Chei doar eu, Petro şi Alex. Formulă redusă, planuri destul de stricte, singura problemă fiind faptul că atât eu cât şi consoarta eram răciţi bocnă după ce fusesem loviţi vineri amândoi de o posibilă gripă. Totuşi, în mintea mea era clar că nu pot rata acest week-end care era ultimul până la nunta lui Kojac, căci altfel trebuia să aştept încă 2 săptămâni până la o posibilă nouă deplasare.

Ucigătorul de grade a salvat echipa, executând Arthur, un traseu frumos care începe să vadă cât mai multe realizări în ultimul timp. Eu m-am mulţumit doar cu o uşoară încălzire pe Excalibur, gândindu-mă mai mult la a doua parte a zilei. După victoria proaspăt consemnată, ne-am mutat la Ucigaşul, unde vroiam să studiez la Vita e Bella şi Amore Mio.

Am început cu noua producţie 2009, la Vita e Bella şi am decis clar că traseul va trebui “rupt” dupa primele 7-8 bucle cu un top intermediar, întrucât există o mare diferenţă de ritm între prima parte (utilizabilă excelent pentru încălzire) şi finalul brutal. Încă nu m-am decis dacă cele 2 secţiuni vor fi separabile şi ca trasee, dar poate modelul utilizat în special la Kalymnos ar trebui implementat şi la noi, rămâne de văzut. O singură intrare, în care am reuşit să identific toţi paşii ce momentan îmi sugerează ideea unui posibil 7c+ dar care rămâne de stabilit sau de confirmat după FA, care sper să parvina din partea cuiva în acest an.

Amore Mio, tot o singură intrare pentru studiu, un traseu relativ scurt (8 ancore) dar intens, cu un pas dur de bloc la intrare urmat de o secţiune de rezistenţă pe prize bune şi un crux foarte bouldery dar nu de speriat. Deşi am încercat multiple variante de abordare, încă nu sunt decis care ar fi cea mai elocventă mai ales întrucât există o mişcare care nu am făcut-o dar care cred că o complic inutil. Sper să mai apuc zile bune de căţărat în octombrie pentru a le aloca acestui traseu, mai ales întrucât mi se potriveşte perfect ca gen.

Finalul zilei a fost puţin cam apocaliptic, datorită problemelor identificate la finalul traseului. Ştiam că Amore Mio nu are top dar nu eram ferm convins dacă putea fi oprit unde se termină acum sau dacă se poate extinde pentru a se uni cu La Luna Nera. Deasupra ultimului spit însă, se afla un fel de surplombă destul de măricică care suna foarte a gol şi care mi-a sugerat că e posibil să se prăbuşească în viitor, mai ales dacă cineva ar fi tras de ea mai puternic. Drept urmare, venit de sus, a fost nevoie doar de o pârghie mai sănătoasă cu ciocanul (sincer, moment foarte emotiv pentru mine după ce am realizat urmarea) pentru a trimite în jos un bolovan de aproximativ 1,5 pe 1 metri, care ar fi constituit o armă letală atât pentru căţărător cât şi pentru filator. După ce am degrevat tot ce se mişca prin zonă, noua configuraţie a terenului nu a mai permis extinderea rutei, mai ales întrucât prizele sugerate de Nicholas Ecoffet (cel care sugerase posibilitatea de extindere iniţial, fără modificarea gradului rutei) dispăruseră.

Prin urmare varianta finală a lui Amore Mio se opreste acum în locul imaginat iniţial de către amenajator, e echipată cu top de retragere şi poate fi parcursă în condiţii optime de siguranţă.

Trebuie să văd acum cum supravieţuiesc după nunta din weekend şi după deschiderea panoului de sâmbătă şi ce probleme îmi va mai ridica vremea în săptămânile care urmează.

Boulder-X

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Thu, 24 Sep 2009 22:32:00 +0000

S-a mai dus unul, s-a însurat și Cătălin Ciofu. Așa că prin urmare sâmbătă am avut o zi mai agitată, al cărui punct culminant a fost o sârbă unde am fost singurul care a dat top - spre deliciul publicului. Iar duminica dimineață, adică mai spre prânz, am pornit spre Sihla pentru o ședință scurtă de dezalcoolizare sau recuperare – luați-o fiecare cum vreți.

Din nou la bolovani, dar de data asta mult mai focusat în ciuda oboselii. Vreme excelentă, umiditate redusă, aderență maximă. După o încălzire mai susținută cu trasee mai ușoare m-am reîntors la Boulder- X, un traseu pe care îl încercasem în primăvară. Unul din cele mai grele trasee de la B11, alături de Jamal – o altă capodoperă, traseul este des confundat cu altă rută din topo – practic cam toată enumerarea de la B11 fiind eronată.

Pentru cei care mai ajung acolo, să încercăm să clarificăm rutele de la stânga la dreapta – mă refer la sectorul cel mai dificil, nu la rutele de pe partea căzută. Cea mai clară este Frumusețe Trecătoare (6A+), după care urmează o fisură neconsiderată ca și traseu (folosită pentru descățărare de pe bolovan). Lângă fisură este un copac, după care urmează o rută ușoară care are o mare gaură la mijlocul ei. E vorba de Penthouse (5+). Urmează Boulder-X (greu de discutat gradul, traseul este morfologic și sunt foarte multe păreri despre el), care are restricție la stânga pentru muchia și gaura din Penthouse, Bistro (5+) care e o fisură mai clară și foarte evidentă cu o ridicare mai ciudată la plecare, Jamal (7A+) cu restricție la fisura din Bistro și Falbala (6C) la capătul bolovanului.

Pare complicat, dar dacă ignori topo-ul (eronat total, trebuie refăcut) de pe web, iei copacul ca referință și identifici rutele conform descrierii, e relativ clar (ha ha!). Poate cândva vom face și un topo mai actualizat, căci momentan dacă nu mergi cu un cunoscător poți rata multe din rutele noi deschise în ultimii ani...

Revenind la Boulder-X, partea bună a fost că am reușit să-l parcurg relativ repede (in jur de 10-12 încercări) cu un plan puțin diferit față de data trecută, aspect care m-a bucurat enorm. Jamal însă mi-a pus multe probleme de echilibru și deși reușisem să încep să înțeleg mișcarea de la intrare, nu a fost să fie.

Partea proastă e că spre finalul zilei Țâșneală a aterizat complet eronat la un dyno destul de dificil (Carolina 6B, pe care l-am executat cu ceva emoții și eu) și toată excursia noastră s-a finalizat cu caratul rănitului prin pădure și cu ceva aventuri la clinicile de urgență din Târgu Neamț și Iași. Concluzia: entorsă și pauză în jur de 2 săptămâni...

Urmează sper o zi de sâmbătă mai productivă în Chei, încercând să profit de zilele călduroase care încă mai apar sporadic, deși toamna bate din ce în ce mai tare la ușă.

Svea nu Sveia (7c)

noreply@blogger.com (Florian Mastacan) — Mon, 21 Sep 2009 13:49:00 +0000

Navigând prin minunatele cotloane ale internetului am aflat că de fapt corect e Svea nu Sveia și prin urmare sper să nu ne omoare Oniga ca i-am botezat nevasta :) Asta imi aduce aminte de faza cu Florin vs Florian și câți și-au luat prin gură de la mine pentru o literă lipsă. Modificați toți pe unde puteți, pe bloguri, pe 8a.nu, prin notițele personale și să cerem îndurare! :))

Scuze Marius, te iubim și ca tine vrem să fim! :)